Moartea. Ultima bariera.
Un gand razlet, ce incepe sa se
intrupeze .. “ moarte” si nimic sa nu
mai conteze. Orice fiinta fie si cu un minim mecanism autoprotector se fereste
de ceea ce ar insemna neantizarea sa, moartea, trecerea in nefiinta, avand o
repulsie innascuta si naturala fata de acest lucru , o teama primordiala care o
impiedica cel mai adesea sa se si gandeasca macar la asa ceva.. Si totusi sa
vezi in moarte o binecuvantare, sa ajungi sa te gandesti la moarte ca la o
binecuvantare, la un premiu , la rasplata suprema, la ceea ce ti-e interzis dar
pe care , oh..cat de mult ti-ai dori sa o primesti. Suna nebuneste probabil,
suna in afara logicii pe care mintea omului normal e pregatita sa o accepte,
suna ca un semnal de alarma in urechile celorlalti, sau ar trebui sa sune, si
acestia fac tot posibilul sa te ajute sa nu primesti ceea ce poate iti doresti
cel mai mult, acest ultim moment al existentei tale si linistea din neantul ce
urmeaza..
Se zice ca ultimul lucru simtit de
cel ce moare este sunetul, el inca poate sa auda pret de o fractiune, desi
ceilalti il considera deja mort… oare cum e inca sa auzi, sa auzi cum altii deja
te caineaza, desi tu poate esti inca acolo? Si nu e suficient sa vrei sa mori,
sa te gandesti la asta pana ajunge parte
componenta a ta, pana ajungi sa te identifici cu asta, uneori nu e de ajuns…
Speranta, acea fiica glorioasa a Satanei, care te umple de dorinte si de false
bucurii, nu te face decat sa suferi enorm, sa te ridici si sa te prabusesti ,
intr-un ritm ce poate sa innebuneasca si un sfant, pentru ca uneori, nu e de
ajuns sa vrei sa mori, trebuie intai sa treci prin toate chinurile iadului, sa
suferi apasat, cum calca apasat seara in asfintit taranul ce vine trudit de la
coasa, ca sa simti ca moartea nu e in ultima instanta decat o bucurie.. un lucru ce te umple de … dorinta de a-l avea..
Un blocaj imens, o tensiune psihica
intensa, ce te demoleaza mai mult, mai sigur si mai repede decat orice boala.
Incapabil de a gandi, de a actiona, de a cere ajutor, de a recunoaste mana
intansa spre ajutor, de accepta acest ajutor, te stingi in sinea ta , incapabil
sa mai simti durere, sau dor , sau mila, sau acceptare, sau furie sau orice
sentiment care te defineste ca fiind uman. OM. Acea culme si glorie a creatiei
sau evolutiei , prabusita in sine, cazand in mod iremediabil, fara nici un fel
de gheara cu care sa te agati, fara nici un fel de posibilitate de a uita,
pentru ca nimeni nu poate inchide gura celui care e inauntrul tau.Decat daca o
inchizi cu forta, decat renunti la el renunand la tine si la existenta sa,
fugind in neant, satul si scarbit de tot ce te inconjoara.. Sa ajungi sa te
bucuri ca poti sa plangi, ca sa mai diminuezi din monstrul ce creste implacabil
in tine, rozand incet tot ce simti, tot ce esti, tot ce ai vrut sa fii si ai
sperat si ai crezut ca poti face, uitand ..uitand cu desavarsire ca la capatul
drumului nu te asteapta nimic, decat un pumn de tarana , din care te nascusesi
candva si care te asteapta linistita, stiind ca nu poti sa-I scapi, indiferent
unde te poarta pasii..
Acolo , in inaltul cerului, la peste
8000 de metri , pe summit, sus, pe Everest.. ma gandeam ce simte un om care,
dupa ce a scos din el racnetul poticnit al bucuriei ca a ajuns mai sus decat
orice om in clipa aia, ca e unul din putinii alesi ai celor care au incercat sa
doboare semetia nescrisa a muntelui.. ce simte el, dupa aceea? “Am fost acolo sus , pe Everest” si de atunci tot cad. In mine insumi. SI nu
imi gasesc inca finalul. Probabil ca inca nu am suferit indeajuns, probabil ca
trebuie sa mor pe jumatate nebun, scarbit de lume, scarbit de orice, golit de
orice urma de bucurie, de orice emotie, de orice e bun, ca sa imi fie ingaduit
ca, atunci cand ma voi prabusi iar cu fruntea in tarana.. sa nu ma mai ridic..
sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt, sa .. sa nu mai fiu.Ca sa fiu si
eu intr-un final linistit si fericit..
Moartea ca o binecuvantare. Cum ar
fi sa traiesti mii de ani, practic nemuritor, si dupa atat amar de mii de ani
sa retraiesti clipa despartii ca fiind.. ieri? Oare care ar fi procentul de nebuni, in conditiile astea? Sau de
alcoolici? Infinit?
Nebun.
Un cuvant in care mi se opreste si mi se inclesteaza mintea
in ea insasi, constienta de semnificatia cuvantului, un cuvant atat de simplu
in utilizarea cotidiana, dar care e mai rau decat moartea. Nebun.Constient ca
devii nebun, ca innebunesti , ca incepi sa iti pierzi limitele , sa iti cada barierele
instalate in tine si care fac dintr-o simpla molusca de dimensiuni variabile
acel rege al creatiei. Constient ca te duci la vale, inacapibl sa rezisti, sa-I
rezisti, imcapabil sa iei o masura impotriva a ceea ce simti ca se intampla in
tine, incapabil de orice. Oh, da , du-te la psihiatru, devino client fidel al
acelor asezari psihiatrice care ar trebui sa te salveze…Si daca nu pot? Am
auzit de zeci de ori in ultima perioada, diverse recomandari care se termina
invariabil cu aceleasi sfaturi :” du-te la preot, du-te la un medic , du-te
la..” LA … UNDE? Ce sa imi faca EI? Toti acestia ce pot face ei pentru mine?
Sezonul minunilor s-a incheiat de cateva mii de ani si ultima oara cand am
crezut ca a avut loc o minune trezirea la realitate a fost atat de crunta ca
nici in clipa cand arunc grabit aceste randuri pe hartie inca nu mi-am revenit
cumplit, urand total blocajul psihic care ma stapaneste, si care ma doboara si
care nu imi da voie sa ma descarc in nici un fel, indiferent de ce metoda am
incercat si indiferent de ce am incercat sa fac.Ce imi pot da ei in plus, in
afara de niste cuvinte care nu ma ajuta cu nimic, sau cel mult sa ma transforme
intr-o sarmana papusa si mai stricata decat sunt, fara sentimente si fara capacitatea de a mai
aprecia nimic in lumea asta.. Nu am nevoie de asa ceva.Decat sa nu mai simt
nimic, mai bine in alta lume, indiferent cat de mare va fi supriza ca nu exista
asa ceva.
Nu pot sa imi urlu la modul suficient si
satisfacator durerea, sa imi strig ura si dispretul fata de lumea care ma
ingroapa voit in fiecare clipa, fata de cei care rad sau ignora ce simt. Nu pot
sau nu vreau inca sa ma las prada tendintelor total autodistructive, sa ma apuc
sa fac rau la modul intentionat, ca o penibila si jalnica razbunare.Si indiferent
de ce am incercat sa fac, sa uit, sa ma desprind, sa imi iau o pauza.. nu, nu
pot scapa de roaderea interioara interminabila care copleste si care intr-un
mod implacabil si tacut isi desavarseste opera. Cumplit sentimentul pe care il
traiesti cand iti dai seama ca pierzi contactul cu lumea inconjuratoare, ca
incepi sa te integrezi intr-o lume noua, lumea TA , doar a TA, din care vai, nu
mai exista iesire. Sa il descriu? Nu pot. Il simt. Il simt in fiecare clipa si
nu mai e nimic de facut, decat sa ma las in voia lui, sa plec de aici, ramand
aici, sa fiu acolo, acolo unde nimeni nu va mai putea sa ma dispretuiasca constient
fiind si eu de acest lucru. Singur pentru totdeauna, in lumea mea. Multi ani in
urma, cand grijile si realitatile vietii de zi cu zi se rezumau la “ ce naiba
ora e, unde sunt, cat am baut aseara si unde e gasca” , tanar si imbecil fiind
ziceam ca mi-ar place, daca ar fi sa inebunesc, sa fiu un nebun vesel, fara
griji, care sa rada incontinuu ca apucat, si sa nu imi mai pese de nimic. Ma
tem ca se va intampla, dar numai cu titlu partial.. sau nu? Poate o ironica
compensatie a unei vieti care ma tranteste in fiecare zi tot mai rau sa ma faca
sa rad ca o trista compensatie pentru toate noptile de durere si de furie,
pentru cosmarul in care am trait in ultima perioada?
Nu mi-am cautat cuvinte alese si
potrivite , grotesti sau imagini socante cand am scris orice am scris si in
genere nu am facut nimic altceva decat sa opresc orice forma de cenzura
interioara si sa arunc pe hartie cuvintele asa cum le simteam in sinea mea,
fara macar a ma opri sa corectez ce scriam , fiindu-mi frica ca daca am opresc
sa vad de am scris corect un cuvant sau altul imi voi pierde ideea si apoi ma
voi gandi zile in sir la ea , la ce as fi vrut sa spun acolo, fiindu-mi cumva
frica ca as putea scapa un element esential din mine..sau din cel ce am fost.
Nu am recitit niciodata ce am scris, pana si sumara corectura a textului fiind
facuta mecanic, silabisind cuvintele , tocmai pentru a-mi scapa semnificatia
lor intriseca, sensul frazelor, pentru a nu intelege nimic din ceea ce am pus
pe foaie in tot acest timp. Nu cred ca as suporta sa recitesc ce am scris fara a
incheia in clipa urmatoare cu tot ce inseamna lumea asta, fara a-mi mai pasa de
ce las in urma, constient fiind ca nu las mare lucrr, si nu cred ca as suporta
sa retraiesc toata acea durere ce imi pare tot mai fara de sfarsit, la un loc,
concentrata si acumulata in toata imensitatea ei. Mi-as pierde complet mintile
si.. nu imi trebuie decat o secunda in care pornirile ce ma cheama tot mai mult
si mai mult sa puna stapanaire pe mine cu totul si sa faca din mine nefiinta…
Nu cred ca e cineva care a reusit sau a vrut sa citeasca tot ceea ce am scris,
fara sa simta tentatia de a abandona rapid, fara sa simta un chef nebun de
betie si de a uita de ce a citit. Imi dau seama ca poate nu mai e furia aia
care se intrezarea intre randuri, ca poate nu mai e durerea aia care razbatea
la modul cumplit din cuvintele de mai de mult, si stiu ca am refuzat sa scriu
luni de zile, mimand o falsa indiferenta, incercand sa ma strecor de pe o zi pe
alta si prefacandu-ma ca totul este OK sau aproape OK, desi la fel de bine stiu
cat de crunte sunt zilele si , mai nou, si noptile. Si daca nu se mai simte
durerea.. nu am ce face. Din pacate aceste ganduri mi-au trecut de mii de ori
prin cap pana sa le pun pe hartie asa ca am avut timp sa le rumeg din belsug
pana sa ajung sa scriu aceste randuri.Si de le citeste cineva, nu stiu si nu
imi pasa. Poate mai bine asa, poate e mai bine ca aceste randuri sa ramana
necitite si .. sa ramana doar ca un exemplu abstract al inca unei vieti ratate
si penibile. Si din pacate imi pasa prea putin pentru a-mi bate capul cu
asemenea lucruri.Pot sa le constat, dar asta nu inseamna si ca mi-ar pasa
catusi de putin de ceea ce se intampla in jurul meu din acest punct de vedere,
exact cum nu se observa decat prea rar din jurul meu ceea ce se intampla aici.
Si nu e o acuzatie, din nou, e doar o constatare.
Va fi un soc? Nu stiu si nu imi
pasa, m-am cam dezobisnuit sa imi pese de anumite lucruri. Uneori simt ca mi-a
ajuns, ca nu mai rezist, ca nu mai am putere sa ma mentin pe o minima linie de
echilibru, ca execut un balet extrem de periculos pe o sarma ghimpata, ca orice
clipa poate fi clipa dezechilibrului total, si incerc sa ma detasez. Dar mi-a
ajuns. Mi-a ajuns sa ma vad de mii de ori zdrobit, cazut, amestecat cu
resturile mele si plin de sange inchegat, sa imi vad tasnind sangele, sa aud
acel scrasnet teribil al osului zdrobit, sa ma lupt cu mine insumi sa ma scol
noaptea din cosmarurile teribile in care ma scufund tot mai des, innebunit ca
nu ma pot trezi si trezindu-ma brusc, parindumi-se ca racnesc in agonie, cand
de fapt e o liniste de mormant in camera.. Incepe sa imi ajunga si .. incep sa
cad.
Cat mai pot duce? O ora? O zi ? O
luna? O eternitate? Nu stiu, si nici nu imi doresc sa aflu un raspuns la
aceasta intrebare..pentru ca stiu ca raspunsul, oricare ar fi el, nu poate fi
decat dezamagitor.Cum a fost totul in viata mea, mai mult sau mai putin, mai recent
sau mai demult. M–am obisnuit de mult timp cu falsele incurajari, cu eternele
minciuni ca “o sa fie bine”, cu
neincrederea si incredulitatea cu care sunt privite sentimentele mele, si am
ajuns sa ignor ce aud. Mai degraba, inca ma mai doare ce nu aud, ce nu simt. Nu
stiu cat voi rezista, constient fiind de
chemarea tot mai puternica de a pleca, constient ca o simpla zvacnire ma poate
trimite acolo unde poate mi-e sortit sa ajung fara zabava poate, fara a mai
astepta sa vad ce se intampla cu celalalt, fara a mai fi aici cand celalalt isi
va alege o cale sau alte directii… Nu imi doresc sa vad asta, nu as suporta sa
vad .. ce nu pot accepta.
Asa ca.. de ce nu as incheia? Cand si
inca cat mai pot decide eu sa pun punct. Sa zic STOP. Sa imi iau jucariile si
sa plec in lumea mea. Departe de lumea aceasta..macar in spirit, daca nu si in
trup.
