Reiau aceasta notita:

Pentru ca stiu ca sunt unele persoane care ar putea interpreta intr-o maniera gresita cele postate aici, vreau sa specific foarte clar ca postarile sub titulatura XANTIPA sunt FICTIUNE. Inspirate din viata personala, dar fictiune.Multumesc.

XANTIPA9

Fiecare respirate e doar durere. A tusi - un blestem. Am renuntat la pastile si la ceea ce iluzoriu imi dadea speranta unei vindecari , cand nimic nu era de vindecat , cand totul nu reprezenta decat o amanare a ceea ce trebuia sa se intample , mai devreme sau mai tarziu.Indiferent ce as alege , as pierde , o situatie in care nu exista decat iluzorii castiguri partiale, si mai stiu ca indiferent de ce decizie as putea lua , voi regreta amarnic peste ani de zile mai ales ca, din nou imi vine in minte ca pentru a recastiga trebuie mai ales sa pierd totul. Sa nu imi ramana nimic, decat speranta inselatoare  a unui nou inceput , care ar trebui sa fie mai bun, desi nu exista decat semne potrivnice, atunci cand sunt totusi si semne, indiferent de natura lor. Dar nu mai e nici un semn.. 

 Ai fost lumina mea si nu am stiut.. esti vantul ce ma stinge..si nu stii.. Oare de cate mii de ori va trebui sa imi cer iertare, sa recunosc si pacatul originar ca fiind al meu , ca sa primesc un semn? Un semn care stiu ca nu va mai veni , in rutina obositoare si imbecilizanta a fiecarei zile in care sunt fortat sa traiesc , sa exist, sa ma prefac ca exist si ca imi pasa, in care trebuie sa salvez lumea de 10 ori pe zi pentru a salva lumea mea interioara in care nu mai e nimic decat praf si pulbere si o dorinta letala de a regasi o liniste care nu mai vrea sa vie, intarziata fiind prin cine stie ce cotloane ale existentei mizerabile pe care o definim in genere ca fiind viata si careia ii ridicam atatea osanale si pe care o preaslavim ca fiind tot ceea ce trebuie sa ne ghideze pasii si din care ne facem un scop final , ratand insa in mod inexplicabil toate acele mici momente din care ar fi trebuit sa fie alcatuita fiinta noastra. Trist si dureros , trecem prin timp , ne alaturam clipelor care ne rateaza in fuga lor grabita catre un trecut mortuar pentru a face loc in prezent unui viitor care , daca am sti ce ne rezerva, cel mai adesea l-am refuza grabiti si vocali , refuzand sa acceptam noi greseli , noi pacate , noi deziluzii , satui sa credem ca ar mai putea fi bine, ca am mai putea zambi candva altfel decat sleiti de puteri si stingandu-ne incet prin noi insine. Satui de noi insine , trebuie sa ne suportam mai departe , sa interactionam , de dragul conventiilor sociale care ne refuza existentele singuratice la care am fi predispusi din cine stie ce accidente genetice, intr-o societate care face totul sa ne zdrobeasca, fara a-i pasa de noi.De ce mi-ar mai pasa mie? Cand in tremurul din mine si in ritmul tot mai zbuciumat si ciudat al inimii mele nu reusesc decat sa regasesc momente de durere absoluta, cand te simti sfasiat in mii de particele, cand totul se reduce la o singura stare: neantul. De ce mi-as refuza aceasta ultima placere sau ultim pacat, damnat fiind deja pe veci de greselile savarsite, dar neiertate de semenii mei? De ce cele mai frumoase ganduri imi vin doar seara , in bezna absoluta a noptii , in bezna cumplita de aspru catran al sufletului meu, cand cu ochii larg deschisi nu vad nimic decat imagini fulgeratoare a ceea ce candva era o viata cu bunele si relele ei , acum cand raul pare a fi devenit absolut si singurul prieten tangibil este diavolul , cand ma simt invadat de ultimele ispite carora nu mai vreau sa le rezist, nu mai vreau sa lupt contra lor, cand suferinta mea nu e nimic in inima altora si cand inima altora imi pare a fi atat de inghetata intr-un total moment de aversiune, cand nimic nu a mai ramas de zis, cand tot ce zicem sunt simple rostiri , care au inteles doar pentru cei asemenea noua dar nu mai au nici un inteles pentru noi , noi cei implicati in mod direct si ireversibil in acest trist dans al sfarsitului lumii? Al acelei lumi pe care am cunoscut-o numai noi , in care eram singurii ei locuitori si din care ceilalti nu puteau sa vada decat ceea ce acceptam noi sa le impartasim? De ce nu pot asterne pe hartie ceea ce am simtit, de ce nu pot sa zugravesc acele imagini care mi-au intunecat mintea si spiritul, care m-au facut sa renunt la orice lupta, sa nu mai cred in nimic si sa nu mai recunosc nici un zeu , indiferent de natura si potenta lui? De ce sunt vorbele mele prea sarace? 

Ezit tot mai mult in ceea ce priveste ziua de maine, ezit tot mai mult in a respira in fiecare zi.Nu pot sa ma inchid intr-o capsula de aur, sa ma congelez la temperaturi ce sfideaza logica si sa stau intr-o nestiuta si interminabila stare , pentru a astepta ceea ce nu va mai veni niciodata, in speranta unui viitor mai bun intr-o lume mai buna, cand tot ce e in jurul meu nu face decat sa imi incurajeze nebunia si sa imi sopteasca necontenit la ureche, din ce in ce mai tare, mai clar , mai inspaimantator : PLEACA! Nu mai lupta, nu te mai chinui, nu mai are sens, ai pierdut tot ce era de pierdut, pierde si ce mai ai, pleaca. E simplu sa plec si am plecat de mii de ori.Ea nu a plecar decat de cateva ori, eu am plecat de mii de ori , din mine. Am murit de sute ori, contempland in mintea mea prea obosita, de zeci de ori, imaginea zborului final, al scrasnetului oaselor sfaramate ce imi umpleau urechile atat de real, admirand propriul meu chip zdrobit, mirosindu-mi sangele ce se intindea grabit catre sfarsit.. de zeci de ori am vazut imaginile astea si inca respir, inca judec, inca ma inspaimant, inca ma tem.. ca voi supravietui si le voi revedea de sute de ori, ca le voi retrai de mii de ori in fiecare noapte, asa cum retraiesc in fiecare noapte o alta viata, scurta si grabita, in fiecare noapte retraind in visele mele clipe fericite, care intr-un joc dublu, blestemat si amagitor, imi dau sperante in fiecare dimineata, ca poate totusi va fi bine, ca poate vom regasi in noi puterea pierduta de a o lua de la capat, de a fi fericit, de a rade.. de a zambii.. de a nu mai visa .. doar vise..

Tremura timpul in jurul meu si nu imi mai gasesc menirea.Nu imi mai gasesc nici un tel sau scop, trebuind sa ma prefac. Un clown in fiecare zi , smulgand la modul brutal rasete , hohote innebunitoare de ras celor din jurul meu, uitandu-ma la ei cum rad si cum gusta din plin acest sentiment, mirat si socat fiind in sinea mea ca inca mai pot face oamenii sa rada. Uitat ma regasesc uneori, ma trezesc in locuri in care nu stiu cum am ajuns sau cand, pierdut in visare in timp ce lumea se scurge ametitor in jurul meu, cu privirea rastignita in zari, unde doar crestele muntilor mai ajung, unde piscurile de neatins asteapta inca sa fie cucerite , ca un ultim scop al acestei existente care imi este tot mai obositoare in fiecare zi. Cu ochii pe jumate inchisi , visez ca sunt acolo , in varful muntilor, ca lumea e la picioarele mele desfacandu-se in peisaje de neimaginat, dandu-mi puterea de a visa, din nou, ca poate intr-o zi am fi fost impreuna acolo unde nu am fost niciodata si o sa mai ajungem doar in speranta. Si tremur. Si ma prefac. Si rad. Si zugravesc un tablou ireal in jurul meu, pentru a nu mai lasa pe nimeni sa patrunda acolo unde , in adancile hauri ale sufletului meu , mijise o slaba speranta, mijise o singuratica samanta care asteptase infrigurata trecerea vijeliei , pentru a rasari. Dar ce folos, caci nu mai gasesc nici un rost si nici o tragere de inima in ziua de maine, in saptamana viitoare, in luna ce ar fi trebuit sa vie pentru a implini lectia acestei perioade cumplite , pentru a face ceva ce mi-as fi dorit, si care nu se va mai intampla niciodata. Un sentiment prea mare de neputinta ma robeste in fiecare clipa, storcandu-mi fara mila ultimile puteri si zvacniri lucide, abandonandu-ma in bratele nefirescului, a ilogicului si a tot ceea ce ar face orice om sa se incovoaie de spaima, sa fuga de groaza mortii ce se apropie, pornindu-i brusc toate instinctele de conservare, si care pe mine nu ma face decat sa zambesc senin si tacut, constient de apropierea ei, acceptand-o in liniste si uitand sa mai pun orice fel de intreabre.. de ce sunt.. cine sunt.. ce scop am avut in lumea asta sau ce as mai fi putut face. Doar tacere, doar liniste , mutenie totala. Nimic de spus , nimic de povestit, nimic de inventat , nimic de istorisit.  Neant. Si acceptarea lui, ca o ultima cale de salvare, inainte de a deveni o cumplita povara eterna celor din jurul meu, inainte de a deveni o papusa dezarticulata sau un trup inert, guvernat doar de porniri si instincte primare, incapabil a mai comunica, incapabil a mai privi altundeva decat catre un nestiut punct in tavan sau catre o necuprinsa zare a unui orizont de nevazut. E doar tacere. E doar un sfarsit. Ai face schimb de locuri cu mine? Stiu bine ca nu , incapabila sa simti durerea mea, sa o accepti, sa intelegi ceva ce tie iti pare atat de imatur.  Nu mai e nici un refugiu. Nu mai e nici o alta zi. Nu mai e nici un maine. Nu mai e. Nu mai suntem. Nu mai sunt. Inca ma aduna altii de unde sunt, inca ma culeg … e doar sfarsit.

A te sinucide e o tragedie zic unii. Sau o prostie.Tampenie. Imatur. Las. INCONSTIENTULE! E aproape hilar ca in fata unui gest atat de ireversibil toti cei din jurul tau, incapabili de a constientiza neantul din tine, nu fac decat sa te grabeasca in hotarare, acuzandu-te din nou, tu cel care te acuzi primul , care esti primul gata sa renunti.  O imagine trista, un gand amar cand auzi ca inca cineva, incapabil de a suporta ceva ce-i depasea puterea de a rezista, l-a facut sa renunte la el insusi. Dar daca ai vedea un copilas aproape blond, ce inca invata sa vorbeasca, cu un cutit in mana indreptandu-l spre sine insusi si intrebandu-se mirat de ce nu strapunge lama boanta camasa lui albastra in drumul sau dorit spre libertare, ce ati mai zice? Ce epitete ati mai inventa, ce etichete ati lipi , ce boli ati indrazni sa mai acuzati cu mintile voastre bolnave si lipsite de orice dram de intelegere? Cum sa intelegeti voi atunci aceasta optiune, cum sa te faci inteles…. Si sa iti arati oboseala ce te-a cuprins. Macar de am fi singurii cu aceasta alegere. Dar, cand altii decid pentru tine, nimic nu-i impiedica sa iti interzica cel mai elementar gest , desi de atatea ori nu au nici o sfiala sa-l faca cu mana lor. Dar sa nu fie mana ta la mijloc. Singur aici, singur in eternitate.  Cum sa iti explic eu tie asta? Cum sa explic ceea ce pare de neinteles. Dorm si nu inchid ochii o secunda, imi vedeti privirea dar in sinea mea.. e doar tacere.  Si ce simplu e sa arunci cu acuzatii, sa interzici, sa ignori, sa nu iti pese, sa ceri imposibilul si apoi sa rostesti cuvinte frumoase la catafalc. Cati nu au facut greseala asta? Eu am facut-o. Si sunt gata sa o repet, pe alt subiect.Pe mine insumi.

Gata sa imi inchid orizonturile, sa trag cortina peste o existenta din care nu am inteles nimic si care nu imi mai promite nimic, decat repetarea ametitoare a acelorasi zile, a acelorasi momente, ale acelorasi amintiri, a acelorasi sentimente. Neant in trecut, neant in prezent , neant in viitor, nu imi doresc decat sa ma intrupez in neant si neant sa fac din tot ce simt si ce sunt. Blocat intr-o stare maladiva, din care mi se refuza si imi refuz iesirea, fara nici un fel de alternativa, nu am decat optiunea sa merg in directia pe care unora li se pare firesc sa merg. Doar toata viata ai fost un depresiv iremediabil… tentiatia asta ti-a fost mereu la indemana..  Sa mai zic ca mintiti? Inconstient, fara sa stiti, fara sa va dati seama, mintiti.. fiindu-va mai la indemana sa alegeti ceea ce pare evident in loc sa incercati sa priviti un pic mai departe de ceea ce va convine, de ceea ce va stimuleaza lenea si nepasarea. DE VOI. Si e ironic , si e amuzant si e covarsitor si e de neinvins.  

Cati ar putea sa isi portretizeze clipa mortii, sa o priveasca detasat, ca fiind doar o clipa dintr-un film cu happy –end pana la urma, a fost una din intrebarile care m-au fascinat tot timpul. In egoismul nostru feroce, uitam ca pana la urma nu suntem nimic, decat simple clipe in trecerea definitiva a timpului, ca rareori se intampla ca cineva dupa o perioada de timp sa isi mai aduca aminte de zbuciumul existentelor noastre, mai ales ca nu scriem cu totii Hamlet in fiecare zi, pentru a pune o piatra de hotar in dreptul nostru. Cufundati in micile zbateri zilnice ( ma doare degetul, sa nu uit sa iau paine,trebuie sa plec azi si atatea si atatea altele) , uitam ca totusi la capatul liniei nu e nimic, desi unii nu au avut nimic mai bun decat sa zugraveasca in mii de pagini discutii anesteziante despre sexul unor ingeri carora insa le stiau extrem de bine si numele si greutatea si starea civila.  Cati dintre voi ati fi Petronius? A ignora , a alege sa te pierzi in amanunte e cea mai simpla cale sa te pierzi cu totul, sa pierzi tot ce e langa tine si in socul descoperirii a ceea ce ai avut candva si acum nu mai sunt decat  simple amintiri incetosate si peste care se asterne in mod inexorabil praful uitarii, iti dai seama ca de fapt toata agitatia ta cotidiana era o pierdere de vreme, ca ai reusit cu propriile tale puteri si inca din toata inima, sa alungi ceea ce ar fi trebuit sa iti fie piatra de temelie. Ce urmeaza? Daca ajungi doar sa bei , sa fii unul din acei minunati sprijinitori ai peretilor in fiecare dimineata, cand nu tu te clatini ci universul are ceva cu ideea ta despre a sta drept , e bine. E solutia cea mai la indemana, cea mai simpla, cea mai comuna.  Cea mai mincinoasa. Dar in clipa de pe urma, cand stai si judeci totul ca si cum ai fi un impartial judecator undeva intr-un colt prafuit de tara, ce faci daca ajungi la concluzia ca, impotriva tuturor aparentelor se pare ca totusi tu esti cel care de fapt a reusit sa distruga in cea mai mare masura ce era de distrus, nefacand altceva decat sa facilitezi alegerea celuilalt, ce faci atunci? Cand cu mintea lucida, iti dai seama ca nu mai e langa tine, ca acolo unde candva erau rasete sau gangureli nu mai e nimic decat liniste absoluta, ca brusc universul tau e mai mare decat ai crezut si ca timpul acela pe care tot timpul il blamai si il acuzai ca e prea putin, ca trece prea repede, ca nu iti mai ajunge.., de fapt e imens? Ca nu mai vrea sa treaca? Ca in fiecare zi traiesti o viata? Cum sa reactionezi la aceeasi rutina zilnica, in care nu e nimic schimbat aparent si in care altii te compatimesc poate pentru ceea ce ti se intampla, in timp ce tu nu cauti compatimire, ci intelegere sau iertare, dar nu din partea celui care e langa tine, ci din partea celui care nu mai e langa tine? Cum sa portretizezi socul pe care poti sa il ai, durerea pe care o resimti? Oscilatia interioara, reactia imediata, cea mai la indemana si fireasca de a arunca toata vina pe celalalt, incapabil de a-ti asuma vreo vina,  si atat de usor de a te lasa ispitit de imaginea ca tu nu esti decat o victima inocenta, pura, fara vreo pata care sa strice imaginea ta mirifica de om perfect in ochii tai? Sinistra minciuna, si mi-e mila de cei care nu pot trece peste si staruie in minciunea lor si universul lor tencuit de false iluzii. Si trece timpul, si iti dai seama incet incet de toate acele mici realitati, atent ignorate sau musamalizate la vremea lor, care acum erup nebuneste, care iti rasar in fata ochilor la orice miscare, si incepi sa renunti la oscilatiile majore, la acele stari cand te razgandesti de o mie de ori pe zi, cand depasesti furia initiala sau euforia de moment, cand iti dai seama ca in viata ta a intervenit o ruptura atat de profunda ca nu mai e cale de intoarcere catre cel care ai fost si ca nu poti decat sa fii cel ce esti. Daca esti capabil sa iti dai seama de asta. Daca esti capabil sa iti mai pastrezi mintile. Cum insa sa mai faci cand esti legat de maini si de picioare, cu un calus bine infipt pana in gatlej, iar celalalt sta cu spatele la tine cu mainile apasate strans pe urechi , ignorandu-te total, cum sa te explici , sa explici, sa incerci macar sa arati ca pana si Petre s-a lepadat de trei ori de Invatatorul sau si totusi e piatra pe care Celalalt si-a construit casa? Uneori un milion de zile cu un milion de ganduri in milioane de cuvinte nu ar putea reda, nici macar pe departe faptul ca iadul e gol si toti diavolii sunt in jurul nostru? In noi.. in mintea noastra.. in sufletul nostru....

Si timpul trece si optiunile ramase la indemana sunt tot mai putine, si nimic nu pare a fi calea de a reda zambetul pe fetele obosite ale celor care candva erau langa tine. Cum sa redai luciditatea gandurilor tale si disperarea momentelor cand simti ca singura cale de a iesi din situatia in care esti esti sa renunti la tot, sa renunti la tine, caci altfel indiferent de optiunile tale vei pierde indeajuns de mult pentru a ajunge candva sa regreti. Cand nu primesti decat tacere si cand fiecare gand si vorba e un neintrerupt sir de pacate reamintite, cat poti sa rezisti fara a-ti pune intrebarea : pana cand? Pentru ce? Care e scopul final? SI daca tu ai plecat, de ce nu as pleca si eu , in felul meu, la fel de definitiv pe cat ai plecat tu? Macar eu nu te chem dupa mine..  In mii de clipe , cu privirea pierduta in sina mea, am incercat sa imi regasesc speranta ca intr-o zi nu vei mai fi doar o prezenta indepartata sau invizibila, si am esuat.  Si am sa iau cu mine in indepartatele emisfere toate gandurile pe care nu le-am mai rostit, acele clipe in care crezusem candva ca nu este totul pierdut. Prin plecarea ta, mi-ai deschis larg ochii. Prin neintoarcerea ta, mi-ai usurat alegerea. E timpul meu sa plec. Ma vei opri din drum? Eu nu te chem, nu te mai rog. Alegerea e doar a ta. 

Si undeva in inaltul cerului, mi-am intalnit destinul

XANTIPA 8

Senin, cu ochii reci si un zambet impacat pe buze, cum era sa-i spun ca nu vad in ea decat un strain? Ca in ochii ei in care gasisem un univers intreg nu mai vedeam decat aceeasi privire goala pe care o vedeam in fiecare seara in fiecare colt al casei noastre goale, in fiecare noapte in visele mele dureroase… Cum sa-i  zic ca nu mai vedeam in noi decat straini si , ca in clipele rare cand scapam de barba neingrijita care imi crestea atat de des, uitandu-ma in oglinda sub pretextul barbieritului, nu vedeam decat un strain cu ochii infundati in moalele capului, fara nici o stralucire in ochii sai, cu cearcane imense , palid… Cum era sa-i zic , stiind ca nu crede nimic, ca sunt pe duca? Cum sa fac, sa-i trimit senin un mesaj:  Stii iubire, in seara asta asta imi trag un glont in cap? Sa-l tii de amintire…

Nu stiu cat timp trecuse de cand scrisesem randurile de mai sus. Nu incercati sa potriviti randurile astea in tiparele unor ore sau  zile sau minute, pentru ca pentru mine timpul nu curgea dupa regulile mecanice standardizate ale lumii normale , ci in ritmul ciudat al vetii mele interioare, sincronizat cu bataile grabite ale inimii sau cu respiratia intretaiata , cu momentele mele nesfarsite de durere sau palida sclipire a unor mici clipe de bucurie , pe care le simteam cand reuseam sa ma detasez de toata situatia, in rarele momente cand puteam sa ma gandesc la ea fara sa ma mai doara, momente in care o simteam atat de aproape langa mine, desi era atat de indepartata si instrainata. Prins in tremurul febrei si al bolii, printre aburii de alcool ce ma invaluiau si fumul tigarii nestinse de atatea ore, ma gandeam la dilema in care ma aflam , prins intre alegeri imposibile, fara a avea nici o sansa sa aleg ceva fara sa pierd totul pe celalalt plan , sau chiar pe mai multe planuri… Si ce-i pasa ei, cand avea tot ce era mai pretios pe lumea asta pentru mine cu ea? Aruncandu-mi la modul invaluitor propuneri pe care stia ca nu am sa le accept, refuzand non-salant ideea ca ar incerca sa imi induca alegeri pe care stia ca nu am sa le fac niciodata, ma simteam prins in valtoarea unui razboi psihologic , in torentul amenintator al prabusirii interioare sub imperiului stresului la care nu mai faceam fata. Incepusem sa beau , constient ca e ultimul pas spre pierzanie,  dar nu imi mai pasa de nimic. Eram un cersetor de lux, fericit ca are acces la tot ce-i trebuia ca sa uite, sa nu-i mai pese, sa se prefaca ca nu mai exista nimic pentru care ar merita sa se agite in lumea asta. Imi staruiau in urechi, in lungi si largi ecouri, momentele in care razand imi spunea stii , nu pot sa stau cu tine, e anormal , nu am cum  pe un ton atat de detasat de puteai crede ca vorbeam de cine stie ce lucruri amuzante si simpatice, la un pahar de vin, undeva seara pe o terasa… Si ea radea si in sufletul meu se prabuseau si ultimile fire care ma mai tineau legat de lumea asta, auzind in receptorul telefonului vocile atata de dragi mie, voci care ma impiedicasera sa fac alte alegeri, mai mult sau mai putin inspirate , in vremuri de demult.. Cum era sa-i zic ei ca nu imi mai pasa prea mult de ce se alege de mine in lipsa ei dar ca nu pot sa fac imposibilul in numele unei legaturi in care ea nu mai credea de loc?  Nu am sa stiu probabil niciodata daca isi pusese vreodata la modul constient si serios problema, ca s-ar putea sa cedez definitiv, ca prins in caruselul acestor decizii care mi-erau imposibile, s-ar putea sa aleg solutia cea mai comoda pentru mine, cea mai simpla si atat de la indemana , la care incercasem sa nu mai gandesc, solutie pe care o acceptasem ca fiind posibila de atata vreme… eram satul sa ma mai prefac ca totul e bine, sa incerc sa zambesc celorlalti ca sa maschez la modul fals si incomplet ceea ce era in mine. Cel mai greu pas este sa iti accepti limitele, sa iti accepti esecul... restul vine de la sine, incet , tot mai incet, dar sigur… si intr-o zi, nu mai e nimic, nu mai ai nimic si in ziua ai devii si tu doar o parte a miliardelor de particole cosmice care se zbat langa noi, care poate candva, in negurile istoriei au fost si ele fiinte cugetatoare.. Tremurand din toate incheieturile, cu un grad neprecizat de febra, scriam haotic , asteptand un telefon ce nu mai venea, un sunet ce stiam ca nu o sa mai vina niciodata, cu ea prinsa in latul ametitor si imbatator al orasului unde locuia, eu undeva in evul mediu … cm era sa-i zic ca incep sa-i  inteleg pe cei care isi pun o centura de dinamita n jurul corpului si se arunca in aer in numele unor scopuri pe care le inteleg numai ei ? Cum era sa-i  zic ca incep sa inteleg anumite lucuri care ni se par cand gandim normal atat de ciudate? Oare ce simt acei batrani din zonele tribale cand isi vad amenintata ordinea lumii asa cum o stiau ei de mii de ani , din tati si parinti , din mosi stramosi , atunci cand  sunt atacati tot mai puternic de asa numita lume civilizata, atat de civilizata ca-i  lasa fara mostenirile lor ancestrale , spirituale  sau nu? Cum era sa-i  zic asa ceva , cand stiam ca nu va face decat sa se uite la mine ca la un nebun, gasind inca si inca un motiv ca sa refuze orice idee de a mai incerca ceva, cum se intamplase de atatea si atatea ori deja? Ma simteam purtat in toate directiile de gandurile care imi treceau prin cap, ca o frunza alungata de vantul recii al toamnei din copacul care-i  fusese casa…  V-ati gandit vreodata ca acea frunza e deja moarta?Ca rostul ei pe lume s-a incheiat deja? Ca nu mai e nimic, ca nu va mai fi niciodata nimic? Ca zborul ei lin, adiat , care trezeste atata pasiune si melancolie, nu e decat ultimul drum al unui cadavru? Ati alerga si ati arunca in sus  un maldar de oase, cum faceti cu frunzele? V-ati tolani pe niste cranii sau tibii? O coroana de coaste? In fond, nu e decat o diferenta de forma, fondul e acelasi… 

Asa ma simteam eu , in timp ce ma impleticeam pe ultimile  carari , spre un scop nestiut si un tel fara de sens. Incapabil sa accept infrangerea si sa ma las in voia sortii, incapabil sa renunt la tot ce aveam aici ca sa ma mut in basmul occidental ,  incapabil sa renunt la ea ca sa imi pot pastra mintile lucide, asa cum, ironic , tot ea imi cerea. Mult prea satul si obosit , constient ca nu sunt decat o povara emotionala pentru cei din jurul meu, renuntasem in mare parte sa mai impartasesc cu ei durerea mea, alegand sa ma ascund, sa ma prefac , sa joc rolul omului normal, cu ganduri normale, intr-o societate normala, cand in mine nu era decat putreziciune si o zbatere continua.Ma obisnuisem deja cu reactiile celor din jurul meu ,  care atunci cand se parea ca le pasa, in genere erau incapabili sa priceapa intregul tablou, sa cuprinda vasta panorama a imaginii de ansamblu…  Nu mai rezistam , nu mai aveam putere sa rezist , nu imi mai doream nimic decat vesnica liniste, in care sa nu imi mai pese de nimic, reactie normala la reactia celor din jurul meu , care isi vedeau linistiti de vietile si dramele lor , mai mici sau mari… Ce mi-ar mai fi pasat mie? Exact cum nu –i  pasa ei cand imi descria linistita sau cu urme de bucurie in voce cum isi gasise de lucru si ce urma sa faca si oh, dar cati bani urma sa castige... facandu-ma sa par numai un biet cersetor.. cum si eram de altfel. Un cersetor satul sa cerseasca o urma de atentie , o urma de mila , o urma de intelegere.. satul sa vada ca nu exista speranta, nu exista nimic pentru care sa iti doresti sa mai visezi... satul sa nu poata lua decizia corecta, pentru ca atatia altii erau implicati... eram satul de zile si de lumina soarelui , eram satul de culorile ruginii ale toamnei ce venea incet incet pe pamantul ce ma inconjura , pentru a prinde din urma toamna ce salasluia de atata vreme in sufletul meu si pe care nu o vedea nimeni , si nu ar fi vazut-o nimeni nici daca as fi pictat-o in cele mai tulburatoare culori pe intreaga panza a cerului desfasurat… in van. 

Eram pe ultimile zile, traiam zile de imprumut , nu mai aveam energie pentru nimic si nimic nu imi mai trezea nici un fel de interes. Nici daca as fi fost, ca in acel atat de celebru sablon , singurul om de pe pamant, nu m-as fi simtit atata de parasit si de singur , desi in jurul meu se calcau pe bataturi  7 miliarde de fiinte vag asemanatoare mie si cu care nu aveam nici o interactiune… Singuri in vietile lor si straini in viata mea , cum o simteam si pe ea atata de des, cum ma simteam si pe mine cel mai adesea, nimic decat o copie palida a ceea ce ar fi trebuit sa fiu sau sa fac.. daca nu mi-ar fi pasat. Sa zic intr-o zi , asta e , sa las naibii tot , sa vand tot ce era de vandut sau de nu sa las la saraci si sa plec fara sa ma uit in urma… ca sa castig o familie inapoi pierzand alta.. Cred ca mai degraba as fi ales ruleta ruseasca decat sa aleg sa ma gandesc serios la asta. Imi pare rau, dar nu sunt omul care sa calce chiar tot in picioare. Nu am puterea aia , pe care o au altii , care pleaca fara a se uita in urma , si care nu au nici un regret. Nu am puterea aia pe care  o au unii care cu barbile in vant, cu imensele lor turbane pe cap se napusteau la atac  in disperate atacuri sinucigase, in adevarate excadroane ale mortii , indiferent daca aveau in mana sabii sau dispozitive de detonare… Dar nu cred ca mi-as fi dorit sa fiu macar o data total nepasator, sa stiu ca din cauza mea poate a murit un om, satul , sacarbit de zile  si de durere. Nu cred ca as putea trai cu gandul asta. Imi parea rau ca nu am putut sa imi manifest aceste sentimente cat ea era inca aici , cand eu nu eram decat o stana de gheata blocata in niste idei tampite, in timp ce ea ardea din ce in ce mai stins langa mine. Pana a decis ca e momentul sa plece, si a plecat. Si am inceput eu sa ard in urma ei, de dorul ei, mai incet la inceput, tot mai puternic si mai navalnic pana la urma, cand nu a mai ramas nimic de ars, pana cand am ajuns cenusa. Cum am sa ajung cu totul in curand. Renuntasem sa ma gandesc ce usor e sa dai sfaturi adanci si intelepte despre viata ( in genere viata altora) cand tu ai toate cartile in mana , inclusiv cateva perechi de asi. Ce simplu este sa oferi intelepte sfaturi , cand nu realizezi ca se potrivesc ca nuca in perete si celalat te priveste stupefiat si ingrozit , intrebandu-se in sinea sa tu chiar nu vezi nimic??  Cum nimeni nu vedea nimic.. desi in mine nu mai era decat o nebunie totala, un dezmat  al durerii care isi facea de cap in toate cotloanele sufletului meu, punand stapanire pe mine cu usurinta cu care poti sfarama orice bucata de branza...  Nu mai era nici o Troie de sfaramat , distrus , ars , nenorocit.. nici un razboi de purtat sau de castigat, nu mai era nici o Elenea de cucerit sau de admirat, si toate continentele erau de mult cunoscute si arhicunoscute.Nimic de gasit, nimic  de descoperit. Totul arhistiut , totul razbatut de o mie de oris si totusi totul mi-era cumplit de strain. Incepand cu mine si terminand cu ea, pe care nu o mai recunoasteam de loc. Restul , miliarde la numar, erau doar piese nearanjate in puzzle –ul existentelor lor ordinare. 

     Eram satul , eram bolnav, eram sfarsit , nu mai gaseam putere in mine pentru nimic. Si totusi trebuia sa aleg , in ascunsa cimilitura care imi toca creierii de atata vreme , la care nu aveam raspuns si la care nu imi doream raspuns pentru ca nu doream sa ingrop pe nimeni in urma mea. Incercasem sa evit toate acele metode usoare de a-mi petrece timpul , incercasem sa aleg sa nu uit, sa nu ma prefac ca nu imi pasa , sa nu transform totul intr-un cinic calcul care se reducea la sume cu sau fara zerouri , sperand ca un idiot ca poate puteam gasi in noi puterea de a depasi aceste tragice momente prin noi insine , pentru noi insine si nu numai pentru noi.. si pentru cei fara de putere care depindeau de noi si care vai , erau prea mici pentru a putea decide singuri sa implore macar ei ceea ce, cei mari , in egoismul lor de oameni maturi si intelepti , refuzau sa vada..  Cum refuzam si eu sa vad sau sa admit ca ar putea exista.. si ce folos acum cand in ultimele mele zile poate vedeam totul atat de clar , cu o precizie ce ar fi facut invidios si cel mai puternic microscop din lumea asta, cat de gresit fusese totul. Cum mai puteam eu sa ma explic , cum puteam eu sa mai incerc sa dau un sens a ceea ce parea atat de ilogic , ce sens mai avea sa invoc eu orice idee de bine , de iertare cand .. intre noi nu mai era decat  tacere si toate discutiile noastre duceau la acelasi rezultat: nimic. Privind in ochi neantul in fiecare zi, din ce in ce mai puternic , incercam sa lupt sa gasesc o solutie care sa rezolve intr-un mod favorbil ceea ce parea o imensa nebunie din afara si care mie imi parea din ce in ce mai mult si din ce in ce mai clar ca fiind o batalie pierduta din start.Ca sa o recastig pe ea, nu trebuia sa fac decat un singur lucru : sa pierd totul.  Nu mai aveam cum sa-i explic cat de mult uram locul pe care si-l alese sa traiasca , ca daca era un loc pe lumea asta unde nu mi-as fi dorit niciodata sa zic soapte de amor cuiva era tocmai acea tara mirifica a limbii amorului , blestemate fie amandoua. Mai bine zis, a limbii omorului..  omorand tot ce mai simteam , omorand in fiecare zi cu falsele ei iluzii de mai bine tot ce imi dorisem , omorandu-ma incet incet in fiecare zi cu nepasarea ei totala. Simteam ca ma sufoc doar la gandul de a trai acolo,  de a gandi acolo , de a respira acolo..  cum sa-i fi zis asta, cand ea era atat de incantata.. sau macar lasa impresia.. Stiam ca poate  o sa vina o zi , cand ganditor pe marginea gropii mele , am sa regret din rasputeri ca nu plecasem dupa ea, prada prea multor indecizii si asteptari sfaramate,  constient ca poate prin alegerea mea ii usurasem alegerea ei , si ca prin alegerile noastre egoiste sau nu, nu facuseram nimic altceva decat sa distrugem si ceea ce ne mai unea , daca ne-ar mai fi unit ceva.  Fii barbat , fii tare , trebuie sa fii puternic , tu esti coloana… cui? A infinitului? Nici macar.. si nici a mea . Si nimeni nu era coloana mea, desi , avid ca o bacterie vorace incercam sa gasesc orice cuvant de alinare posibil , cand dilema mea interioara nu era de a pleca sau nu undeva intr-un colt de lume pe care stiam ca am sa il urasc tot mai tare pe zi ce trece, ca fantasticele sale castele si manastiri si catedrale nu m-ar face decat sa zambesc acru in sinea mea , dorindu-mi sa fiu undeva in creierii muntilor sau pe plaiurile pline de fantome ascunse in ceata sinistra a zorilor , unde sunetul cimpoaielor se mai aude arar prin paduri , amintind de apuse vremuri de lupta si glorie.. oricunde, dar nu acolo. Acolo unde nu puteam decat sa vad fatarnicie , sa citesc in ei in fiecare zi cum ma urasc constienti ca la randul meu ii urasc de moarte. Ce alegere sa fac? Cand nu era nici o alegere, cum nu a fost alegerea mea plecarea ei , cum nu fusese alegerea mea sa ramana acolo , cum nu fusese alegerea ei sa plece sau sa renunte. De zeci de ori ii spusesem sa incerca macar o data sa intre in piela mea, sa isi puna problemele cum mi le puneam eu si refuzase scurt,  hotarat , sustinand cu tarie ca nu are cum.. si nu aveam cum. Cum sa ii explici , ma intreb din nou, furia din tine, dorul din tine , dorinta din tine.. catre nimic? 

Alegerea putea fi cumplit de simpla, cum fusesera alte alegeri in viata. Ale noastre sau ale altora in numele nostru. Cand nimic nu parea a sparge blocada asta, cand nimic nu parea a fi in stare sa ne ajute sa ajungem la o idee comuna, cand cea mai dura negociere din viata mea se dusese ca sa o conving sa doarma o noapte , nu cu mine, dar sub acelasi acoperis , si ea refuzase sec ?  Mii de ganduri mi se invarteau in cap , in fiecare secunda, constient insa fiind ca nu imi pot abate mintea de la singura mea intrebare: si coloana mea cine e? Din nou , a cata oare ma simteam prins la mijloc intre forte implacabile, care ma striveau intre dorintele lor egoiste , unde nu era loc si de vreo urma de interes pentru ce imi doream eu.. unde ceilalti isi vedeau doar propriile lor interese si atat, restul... hm , dati-le foc, eliberat calea. Pe vremuri o avusesem langa mine, pavaza delicata in calea furtunilor care se starneau din senin din niste motive care ar face si mortii sa se zguduie de ras , dar in care ma trezeam prins mereu , blestemate fie acele momente. Si nu mi-am dat seama ca ea intr-o zi nu va face decat sa schimbe tabara, sa se mute dintr-o parte in alta si sa nu faca nimic, decat sa plece. In ziua aia am clacat , pierzandu-mi tot mai mult orice urma de conservare sau orice instinct de supravietuire. Sa iei pastile... sa dormi .. sa iti faci un ceai si cu lamaie , si sa stai la cald..Inca parea ca are grija de mine, sau ca inca imi poarta grija.. Iluzie? Adevar? Nu am sa stiu niciodata. Sa iau pastile..sa am grija de mine.. la ce? Dati-mi un punct de sprijin si am sa rastorn..  sigur. Am sa ma rastorn mai repede ca niciodata, am sa ma prabusesc mai intens decat s-ar fi putut crede, doar dati-mi punctul ala de sprijin care sa imi justifice decizia. Macar o data, macar o clipa.

                Cu ochii indreptati spre interior, cu privirile pierdute undeva spre un hau de necuprins, cu prapastii largi fracturandu-mi trupul prea obosit de boala , tusind si scuipandu-mi si ultimile bucati de plamani , ma uitam la paharul din fata mea, cufundat aparent intr-o mie de ganduri. Vedeam insa  o singura imagine , auzeam un singur cantec, un singur gand , un singur racnet. ...

                Allahu Akba ! Si linistea de dupa..