XANTIPA9

Fiecare respirate e doar durere. A tusi - un blestem. Am renuntat la pastile si la ceea ce iluzoriu imi dadea speranta unei vindecari , cand nimic nu era de vindecat , cand totul nu reprezenta decat o amanare a ceea ce trebuia sa se intample , mai devreme sau mai tarziu.Indiferent ce as alege , as pierde , o situatie in care nu exista decat iluzorii castiguri partiale, si mai stiu ca indiferent de ce decizie as putea lua , voi regreta amarnic peste ani de zile mai ales ca, din nou imi vine in minte ca pentru a recastiga trebuie mai ales sa pierd totul. Sa nu imi ramana nimic, decat speranta inselatoare  a unui nou inceput , care ar trebui sa fie mai bun, desi nu exista decat semne potrivnice, atunci cand sunt totusi si semne, indiferent de natura lor. Dar nu mai e nici un semn.. 

 Ai fost lumina mea si nu am stiut.. esti vantul ce ma stinge..si nu stii.. Oare de cate mii de ori va trebui sa imi cer iertare, sa recunosc si pacatul originar ca fiind al meu , ca sa primesc un semn? Un semn care stiu ca nu va mai veni , in rutina obositoare si imbecilizanta a fiecarei zile in care sunt fortat sa traiesc , sa exist, sa ma prefac ca exist si ca imi pasa, in care trebuie sa salvez lumea de 10 ori pe zi pentru a salva lumea mea interioara in care nu mai e nimic decat praf si pulbere si o dorinta letala de a regasi o liniste care nu mai vrea sa vie, intarziata fiind prin cine stie ce cotloane ale existentei mizerabile pe care o definim in genere ca fiind viata si careia ii ridicam atatea osanale si pe care o preaslavim ca fiind tot ceea ce trebuie sa ne ghideze pasii si din care ne facem un scop final , ratand insa in mod inexplicabil toate acele mici momente din care ar fi trebuit sa fie alcatuita fiinta noastra. Trist si dureros , trecem prin timp , ne alaturam clipelor care ne rateaza in fuga lor grabita catre un trecut mortuar pentru a face loc in prezent unui viitor care , daca am sti ce ne rezerva, cel mai adesea l-am refuza grabiti si vocali , refuzand sa acceptam noi greseli , noi pacate , noi deziluzii , satui sa credem ca ar mai putea fi bine, ca am mai putea zambi candva altfel decat sleiti de puteri si stingandu-ne incet prin noi insine. Satui de noi insine , trebuie sa ne suportam mai departe , sa interactionam , de dragul conventiilor sociale care ne refuza existentele singuratice la care am fi predispusi din cine stie ce accidente genetice, intr-o societate care face totul sa ne zdrobeasca, fara a-i pasa de noi.De ce mi-ar mai pasa mie? Cand in tremurul din mine si in ritmul tot mai zbuciumat si ciudat al inimii mele nu reusesc decat sa regasesc momente de durere absoluta, cand te simti sfasiat in mii de particele, cand totul se reduce la o singura stare: neantul. De ce mi-as refuza aceasta ultima placere sau ultim pacat, damnat fiind deja pe veci de greselile savarsite, dar neiertate de semenii mei? De ce cele mai frumoase ganduri imi vin doar seara , in bezna absoluta a noptii , in bezna cumplita de aspru catran al sufletului meu, cand cu ochii larg deschisi nu vad nimic decat imagini fulgeratoare a ceea ce candva era o viata cu bunele si relele ei , acum cand raul pare a fi devenit absolut si singurul prieten tangibil este diavolul , cand ma simt invadat de ultimele ispite carora nu mai vreau sa le rezist, nu mai vreau sa lupt contra lor, cand suferinta mea nu e nimic in inima altora si cand inima altora imi pare a fi atat de inghetata intr-un total moment de aversiune, cand nimic nu a mai ramas de zis, cand tot ce zicem sunt simple rostiri , care au inteles doar pentru cei asemenea noua dar nu mai au nici un inteles pentru noi , noi cei implicati in mod direct si ireversibil in acest trist dans al sfarsitului lumii? Al acelei lumi pe care am cunoscut-o numai noi , in care eram singurii ei locuitori si din care ceilalti nu puteau sa vada decat ceea ce acceptam noi sa le impartasim? De ce nu pot asterne pe hartie ceea ce am simtit, de ce nu pot sa zugravesc acele imagini care mi-au intunecat mintea si spiritul, care m-au facut sa renunt la orice lupta, sa nu mai cred in nimic si sa nu mai recunosc nici un zeu , indiferent de natura si potenta lui? De ce sunt vorbele mele prea sarace? 

Ezit tot mai mult in ceea ce priveste ziua de maine, ezit tot mai mult in a respira in fiecare zi.Nu pot sa ma inchid intr-o capsula de aur, sa ma congelez la temperaturi ce sfideaza logica si sa stau intr-o nestiuta si interminabila stare , pentru a astepta ceea ce nu va mai veni niciodata, in speranta unui viitor mai bun intr-o lume mai buna, cand tot ce e in jurul meu nu face decat sa imi incurajeze nebunia si sa imi sopteasca necontenit la ureche, din ce in ce mai tare, mai clar , mai inspaimantator : PLEACA! Nu mai lupta, nu te mai chinui, nu mai are sens, ai pierdut tot ce era de pierdut, pierde si ce mai ai, pleaca. E simplu sa plec si am plecat de mii de ori.Ea nu a plecar decat de cateva ori, eu am plecat de mii de ori , din mine. Am murit de sute ori, contempland in mintea mea prea obosita, de zeci de ori, imaginea zborului final, al scrasnetului oaselor sfaramate ce imi umpleau urechile atat de real, admirand propriul meu chip zdrobit, mirosindu-mi sangele ce se intindea grabit catre sfarsit.. de zeci de ori am vazut imaginile astea si inca respir, inca judec, inca ma inspaimant, inca ma tem.. ca voi supravietui si le voi revedea de sute de ori, ca le voi retrai de mii de ori in fiecare noapte, asa cum retraiesc in fiecare noapte o alta viata, scurta si grabita, in fiecare noapte retraind in visele mele clipe fericite, care intr-un joc dublu, blestemat si amagitor, imi dau sperante in fiecare dimineata, ca poate totusi va fi bine, ca poate vom regasi in noi puterea pierduta de a o lua de la capat, de a fi fericit, de a rade.. de a zambii.. de a nu mai visa .. doar vise..

Tremura timpul in jurul meu si nu imi mai gasesc menirea.Nu imi mai gasesc nici un tel sau scop, trebuind sa ma prefac. Un clown in fiecare zi , smulgand la modul brutal rasete , hohote innebunitoare de ras celor din jurul meu, uitandu-ma la ei cum rad si cum gusta din plin acest sentiment, mirat si socat fiind in sinea mea ca inca mai pot face oamenii sa rada. Uitat ma regasesc uneori, ma trezesc in locuri in care nu stiu cum am ajuns sau cand, pierdut in visare in timp ce lumea se scurge ametitor in jurul meu, cu privirea rastignita in zari, unde doar crestele muntilor mai ajung, unde piscurile de neatins asteapta inca sa fie cucerite , ca un ultim scop al acestei existente care imi este tot mai obositoare in fiecare zi. Cu ochii pe jumate inchisi , visez ca sunt acolo , in varful muntilor, ca lumea e la picioarele mele desfacandu-se in peisaje de neimaginat, dandu-mi puterea de a visa, din nou, ca poate intr-o zi am fi fost impreuna acolo unde nu am fost niciodata si o sa mai ajungem doar in speranta. Si tremur. Si ma prefac. Si rad. Si zugravesc un tablou ireal in jurul meu, pentru a nu mai lasa pe nimeni sa patrunda acolo unde , in adancile hauri ale sufletului meu , mijise o slaba speranta, mijise o singuratica samanta care asteptase infrigurata trecerea vijeliei , pentru a rasari. Dar ce folos, caci nu mai gasesc nici un rost si nici o tragere de inima in ziua de maine, in saptamana viitoare, in luna ce ar fi trebuit sa vie pentru a implini lectia acestei perioade cumplite , pentru a face ceva ce mi-as fi dorit, si care nu se va mai intampla niciodata. Un sentiment prea mare de neputinta ma robeste in fiecare clipa, storcandu-mi fara mila ultimile puteri si zvacniri lucide, abandonandu-ma in bratele nefirescului, a ilogicului si a tot ceea ce ar face orice om sa se incovoaie de spaima, sa fuga de groaza mortii ce se apropie, pornindu-i brusc toate instinctele de conservare, si care pe mine nu ma face decat sa zambesc senin si tacut, constient de apropierea ei, acceptand-o in liniste si uitand sa mai pun orice fel de intreabre.. de ce sunt.. cine sunt.. ce scop am avut in lumea asta sau ce as mai fi putut face. Doar tacere, doar liniste , mutenie totala. Nimic de spus , nimic de povestit, nimic de inventat , nimic de istorisit.  Neant. Si acceptarea lui, ca o ultima cale de salvare, inainte de a deveni o cumplita povara eterna celor din jurul meu, inainte de a deveni o papusa dezarticulata sau un trup inert, guvernat doar de porniri si instincte primare, incapabil a mai comunica, incapabil a mai privi altundeva decat catre un nestiut punct in tavan sau catre o necuprinsa zare a unui orizont de nevazut. E doar tacere. E doar un sfarsit. Ai face schimb de locuri cu mine? Stiu bine ca nu , incapabila sa simti durerea mea, sa o accepti, sa intelegi ceva ce tie iti pare atat de imatur.  Nu mai e nici un refugiu. Nu mai e nici o alta zi. Nu mai e nici un maine. Nu mai e. Nu mai suntem. Nu mai sunt. Inca ma aduna altii de unde sunt, inca ma culeg … e doar sfarsit.

A te sinucide e o tragedie zic unii. Sau o prostie.Tampenie. Imatur. Las. INCONSTIENTULE! E aproape hilar ca in fata unui gest atat de ireversibil toti cei din jurul tau, incapabili de a constientiza neantul din tine, nu fac decat sa te grabeasca in hotarare, acuzandu-te din nou, tu cel care te acuzi primul , care esti primul gata sa renunti.  O imagine trista, un gand amar cand auzi ca inca cineva, incapabil de a suporta ceva ce-i depasea puterea de a rezista, l-a facut sa renunte la el insusi. Dar daca ai vedea un copilas aproape blond, ce inca invata sa vorbeasca, cu un cutit in mana indreptandu-l spre sine insusi si intrebandu-se mirat de ce nu strapunge lama boanta camasa lui albastra in drumul sau dorit spre libertare, ce ati mai zice? Ce epitete ati mai inventa, ce etichete ati lipi , ce boli ati indrazni sa mai acuzati cu mintile voastre bolnave si lipsite de orice dram de intelegere? Cum sa intelegeti voi atunci aceasta optiune, cum sa te faci inteles…. Si sa iti arati oboseala ce te-a cuprins. Macar de am fi singurii cu aceasta alegere. Dar, cand altii decid pentru tine, nimic nu-i impiedica sa iti interzica cel mai elementar gest , desi de atatea ori nu au nici o sfiala sa-l faca cu mana lor. Dar sa nu fie mana ta la mijloc. Singur aici, singur in eternitate.  Cum sa iti explic eu tie asta? Cum sa explic ceea ce pare de neinteles. Dorm si nu inchid ochii o secunda, imi vedeti privirea dar in sinea mea.. e doar tacere.  Si ce simplu e sa arunci cu acuzatii, sa interzici, sa ignori, sa nu iti pese, sa ceri imposibilul si apoi sa rostesti cuvinte frumoase la catafalc. Cati nu au facut greseala asta? Eu am facut-o. Si sunt gata sa o repet, pe alt subiect.Pe mine insumi.

Gata sa imi inchid orizonturile, sa trag cortina peste o existenta din care nu am inteles nimic si care nu imi mai promite nimic, decat repetarea ametitoare a acelorasi zile, a acelorasi momente, ale acelorasi amintiri, a acelorasi sentimente. Neant in trecut, neant in prezent , neant in viitor, nu imi doresc decat sa ma intrupez in neant si neant sa fac din tot ce simt si ce sunt. Blocat intr-o stare maladiva, din care mi se refuza si imi refuz iesirea, fara nici un fel de alternativa, nu am decat optiunea sa merg in directia pe care unora li se pare firesc sa merg. Doar toata viata ai fost un depresiv iremediabil… tentiatia asta ti-a fost mereu la indemana..  Sa mai zic ca mintiti? Inconstient, fara sa stiti, fara sa va dati seama, mintiti.. fiindu-va mai la indemana sa alegeti ceea ce pare evident in loc sa incercati sa priviti un pic mai departe de ceea ce va convine, de ceea ce va stimuleaza lenea si nepasarea. DE VOI. Si e ironic , si e amuzant si e covarsitor si e de neinvins.  

Cati ar putea sa isi portretizeze clipa mortii, sa o priveasca detasat, ca fiind doar o clipa dintr-un film cu happy –end pana la urma, a fost una din intrebarile care m-au fascinat tot timpul. In egoismul nostru feroce, uitam ca pana la urma nu suntem nimic, decat simple clipe in trecerea definitiva a timpului, ca rareori se intampla ca cineva dupa o perioada de timp sa isi mai aduca aminte de zbuciumul existentelor noastre, mai ales ca nu scriem cu totii Hamlet in fiecare zi, pentru a pune o piatra de hotar in dreptul nostru. Cufundati in micile zbateri zilnice ( ma doare degetul, sa nu uit sa iau paine,trebuie sa plec azi si atatea si atatea altele) , uitam ca totusi la capatul liniei nu e nimic, desi unii nu au avut nimic mai bun decat sa zugraveasca in mii de pagini discutii anesteziante despre sexul unor ingeri carora insa le stiau extrem de bine si numele si greutatea si starea civila.  Cati dintre voi ati fi Petronius? A ignora , a alege sa te pierzi in amanunte e cea mai simpla cale sa te pierzi cu totul, sa pierzi tot ce e langa tine si in socul descoperirii a ceea ce ai avut candva si acum nu mai sunt decat  simple amintiri incetosate si peste care se asterne in mod inexorabil praful uitarii, iti dai seama ca de fapt toata agitatia ta cotidiana era o pierdere de vreme, ca ai reusit cu propriile tale puteri si inca din toata inima, sa alungi ceea ce ar fi trebuit sa iti fie piatra de temelie. Ce urmeaza? Daca ajungi doar sa bei , sa fii unul din acei minunati sprijinitori ai peretilor in fiecare dimineata, cand nu tu te clatini ci universul are ceva cu ideea ta despre a sta drept , e bine. E solutia cea mai la indemana, cea mai simpla, cea mai comuna.  Cea mai mincinoasa. Dar in clipa de pe urma, cand stai si judeci totul ca si cum ai fi un impartial judecator undeva intr-un colt prafuit de tara, ce faci daca ajungi la concluzia ca, impotriva tuturor aparentelor se pare ca totusi tu esti cel care de fapt a reusit sa distruga in cea mai mare masura ce era de distrus, nefacand altceva decat sa facilitezi alegerea celuilalt, ce faci atunci? Cand cu mintea lucida, iti dai seama ca nu mai e langa tine, ca acolo unde candva erau rasete sau gangureli nu mai e nimic decat liniste absoluta, ca brusc universul tau e mai mare decat ai crezut si ca timpul acela pe care tot timpul il blamai si il acuzai ca e prea putin, ca trece prea repede, ca nu iti mai ajunge.., de fapt e imens? Ca nu mai vrea sa treaca? Ca in fiecare zi traiesti o viata? Cum sa reactionezi la aceeasi rutina zilnica, in care nu e nimic schimbat aparent si in care altii te compatimesc poate pentru ceea ce ti se intampla, in timp ce tu nu cauti compatimire, ci intelegere sau iertare, dar nu din partea celui care e langa tine, ci din partea celui care nu mai e langa tine? Cum sa portretizezi socul pe care poti sa il ai, durerea pe care o resimti? Oscilatia interioara, reactia imediata, cea mai la indemana si fireasca de a arunca toata vina pe celalalt, incapabil de a-ti asuma vreo vina,  si atat de usor de a te lasa ispitit de imaginea ca tu nu esti decat o victima inocenta, pura, fara vreo pata care sa strice imaginea ta mirifica de om perfect in ochii tai? Sinistra minciuna, si mi-e mila de cei care nu pot trece peste si staruie in minciunea lor si universul lor tencuit de false iluzii. Si trece timpul, si iti dai seama incet incet de toate acele mici realitati, atent ignorate sau musamalizate la vremea lor, care acum erup nebuneste, care iti rasar in fata ochilor la orice miscare, si incepi sa renunti la oscilatiile majore, la acele stari cand te razgandesti de o mie de ori pe zi, cand depasesti furia initiala sau euforia de moment, cand iti dai seama ca in viata ta a intervenit o ruptura atat de profunda ca nu mai e cale de intoarcere catre cel care ai fost si ca nu poti decat sa fii cel ce esti. Daca esti capabil sa iti dai seama de asta. Daca esti capabil sa iti mai pastrezi mintile. Cum insa sa mai faci cand esti legat de maini si de picioare, cu un calus bine infipt pana in gatlej, iar celalalt sta cu spatele la tine cu mainile apasate strans pe urechi , ignorandu-te total, cum sa te explici , sa explici, sa incerci macar sa arati ca pana si Petre s-a lepadat de trei ori de Invatatorul sau si totusi e piatra pe care Celalalt si-a construit casa? Uneori un milion de zile cu un milion de ganduri in milioane de cuvinte nu ar putea reda, nici macar pe departe faptul ca iadul e gol si toti diavolii sunt in jurul nostru? In noi.. in mintea noastra.. in sufletul nostru....

Si timpul trece si optiunile ramase la indemana sunt tot mai putine, si nimic nu pare a fi calea de a reda zambetul pe fetele obosite ale celor care candva erau langa tine. Cum sa redai luciditatea gandurilor tale si disperarea momentelor cand simti ca singura cale de a iesi din situatia in care esti esti sa renunti la tot, sa renunti la tine, caci altfel indiferent de optiunile tale vei pierde indeajuns de mult pentru a ajunge candva sa regreti. Cand nu primesti decat tacere si cand fiecare gand si vorba e un neintrerupt sir de pacate reamintite, cat poti sa rezisti fara a-ti pune intrebarea : pana cand? Pentru ce? Care e scopul final? SI daca tu ai plecat, de ce nu as pleca si eu , in felul meu, la fel de definitiv pe cat ai plecat tu? Macar eu nu te chem dupa mine..  In mii de clipe , cu privirea pierduta in sina mea, am incercat sa imi regasesc speranta ca intr-o zi nu vei mai fi doar o prezenta indepartata sau invizibila, si am esuat.  Si am sa iau cu mine in indepartatele emisfere toate gandurile pe care nu le-am mai rostit, acele clipe in care crezusem candva ca nu este totul pierdut. Prin plecarea ta, mi-ai deschis larg ochii. Prin neintoarcerea ta, mi-ai usurat alegerea. E timpul meu sa plec. Ma vei opri din drum? Eu nu te chem, nu te mai rog. Alegerea e doar a ta. 

Si undeva in inaltul cerului, mi-am intalnit destinul