XANTIPA. 4

Prima impresia a fost ca incepusem cu dreptul. Reusisem intr-un final sa ma asez la masa de scris, unde imi pregatisem in prealabil o scrumiera goala si un termos de cafea, cum imi facea ea pe vremuri, cand inca eram noi si nu doua entitati care desi graviteaza una in jurul celeilalte, se resping cu toata hotararea posibila. Pix aveam, foi erau destule, ma simteam pregatit intr-un final sa incep sa scriu, sa fac ceea ce evitasem cu atata grija sa fac o perioada destul de lunga de timp, sub tot felul de pretexte. Nu am mai ezitat sa incep a asterne povestea noastra, scriam de zor, dar cu grija, atent la cuvinte, asterneam cuvant dupa cuvant, fraza dupa fraza, pagina dupa pagina.. si am tinut-o asa pentru cateva ore bune, pana am obosit si am inceput sa simt furnicaturi in buricele degetelor si am zis ca pot sa ma opresc, sa recitesc ce am scris si sa vad cum sau daca sa continui mai departe. Am lasat jos pixul si am incercat sa ma plimb un pic prin camera ,uitandu-ma la pozele inramate puse pe pereti de catre ea, mult timp in urma. Ce gest simplu fusese ideea ei de printa cateva fotografii facute de mine si care i se parusera mai reusite, sa le inrameze si sa umple peretii goi ai casei noastre. Si  cat de flatat ar fi trebuit sa fiu in ziua aia, dar cand te loveste orbul gainilor e asa de simplu sa ratezi momentul si esenta clipei in care ea astepta un cuvant frumos din partea mea sau o imbratisare sau un fluierat admirativ sau macar o lauda, dar vai, nu primise decat un noian de reprosuri pentru ca primul meu gand fusese la banii aruncati pe ramele respective cand noua ne cam batea vantul prin buzunare.Nu cred ca am sa uit prea usor cum i se schimbase privirea in clipa aia, cum se uitase la mine si in ciuda a tot ce mai incercasem eu sa zic dupa aceea, se retrasese in ea deja, acolo in palatul ei de gheata si clestar, de unde stiam ca nu mai am nici o sansa sa o scot asa de usor, indiferent cat de aurita mi-ar fi fost platosa de vorbe dulci. Era in ea o duritate de otel cand se simtea lovita in ceaa ce credea din toata inima si aceasta duritate aveam sa o simt mai ales dupa ce a ales sa plece cu zambetul pe buze, luandu-mi tot ce iubeam mai mult pe lume si lasandu-mi in fata doar spectrul unui viitor de cosmar, dupa cum si avea sa fie.

Uneori nu suntem in stare sa recunoastem sau sa acceptam adevarul nici daca ar fi scris cu litere de un metru.Gandindu-ma la astea, imi facusem plimbarea si ma reapucasem de citit. O pagina, o alta pagina, un rictus, un zambet incredul, intorceam paginile tot mai rapid si tot mai in graba, citind pe diagonala si sarind pasaje intregi, incercand sa ma mint ca nu e adevarat si ca ce scrisesem acolo nu e chiar asa de penibil cum pare. Din pacate, era. La finele ultimii pagini si a ultimului cuvant, nu am mai avut nimic de facut decat sa ma ridic incet de pe fotoliul unde ma prabusisem, sa iau vraful de foi si sa le rup meticulos bucata cu bucata, cam cum faci atunci cand vrei sa fii sigur ca nimeni nu va mai putea uni in joaca bucatelele de hartie inapoi. Eram surprins si destul de dezamagit de ceea ce citisem. Mi am aprins o alta tigara gandindu-ma la ce reusisem sa astern in atatea ceasuri: nimic.Da, era scris frumos, era scris din inima, era doar o minciuna de la un cap la altul. Scrisesem stiind ca va citi foile acelea, stiind ca le va citit pana sa se termine chiar tot, pana sa iau deciziile finale, si le scrisesem cam cum credeam eu ca ar fi vrut ea sa auda de la mine, cam ce si ar fi dorit sau credeam eu ca si-ar fi dorit sa citeasca, era sublim, dar era fals de la un cap la altul, pentru ca nu transmisesem nimic concret din mine cel real, doar imi zugravisem o falsa fata de icoana pictata, cam cum sunt icoanele de sfinti prin unele biserici la care, cu cat te uiti mai atent cu atat ti se pare ca recunosti diverse figuri de diversi potentati ai zilei. Era fals de la un cap la altul, era o neispravita incercare de mituire, scrisa cu gandul la ea cu speranta idioata ca poate in urma citirii lor isi va schimba decizia. Stupefiat, stateam cu capul in pumni si incercam sa imi dau seama cum de fusese posibil sa ma amagesc in asemenea hal, cu atat mai mult cu cat, lucid si constient gandind, imi dadeam seama ca ar fi fost prea pueril, ca nu avea nici o sansa de izbanda, mai ales ca stiam cat de mult poate sa ignore atunci cand vrea, cat de usor ii este sa schimbe albul in negru si negrul in alb dintr-o simpla clipire si sa faca din cel mai stralucitor nor de zapada doar o masa informa de pene negre.

Nu ma simteam capabil sa ma asez din nou la masa de scris, sa o iau iar de la zero asa ca m-am imbracat rapid si am iesit din casa, colindand pe strazi fara sa bag de seama prea mult pe unde ma duceau pasii sau daca ma duceau intr-un loc anume, cufundat fiind total in gandurile mele si in neputinta de a incepe totusi ceea ce ar fi trebuit deja sa fie un pas inainte. Oficial , era toamna din ziua aceea si tot oficial ne mergea mai bine, sau cel putin asa incercau unii sa ma faca sa cred.La fel de oficial insa ma simteam cumplit de rau, gasind inca un pretext sau inca un motiv de adaugat la lunga lista a motivelor de depresie. La un momentdat m-am gasit stand pe o banca, undeva, in umbra rece a inserarii, privind in gol spre copacii care dadeau deja semne de toamna.Nu eram departe de casa  unde locuiam, si totusi ma simteam asa de indepartat , de trist si de insingurat. Oameni treceau in jurul meu, cu copii de mana, strigand la ei sau certandu-i pentru toate prostioarele facute si ii urmam cu privirea, nestiind daca sa-i compatimesc sau sa-i invidiez pentru momentele pe care le aveau la dispozitie si care pentru mine pareau a fi pierdute pentru totdeauna. Cei mai in varsta schimbau ultimele barfe sau ultimele carti in interminabilile lor pasiente sau septici, desfasurate in fiecare zi in tihna, uneori si pana la ore tarzii in noapte. Stateam acolo, uitandu-ma la ei cu ochii inchisi pe jumatate in spatele nelipsitilor ochelari de soare, incercand sa le gasesc un rost, un traseu, o idee, un punct comun. Atat de asemanatori mie, si atat de diferiti, de distanti in rutinele lor zilnice. Nu aveam nici un fel de interactiune cu ei, retras fiind din totdeauna si inca si mai inchis in mine in ultimile luni, evitand tot timpul orice fel de conversatie care ar fi dat semne ca s-ar fi intins mai mult de un simplu “buna-ziua”, stiind ca in secunda urmatoare ar incepe cu intrebari la care nu aveam ce raspuns sa le dau, atata timp cat nu aveam nici eu raspunsurile necesare pentru mine insumi. Nu aveam raspunsuri nici la intrebarile cele mai imediate, ce raspuns era sa mai dau unor oameni pe care abia daca ii recunosteam vag ca vecini? In cautarea propriilor mele raspunsuri, m-as fi simtit vizibil stanjenit de curiozitatea lor privindu-ma, privindu-ne...

            M-am reintors in casa, mi-am facut o alta cafea, aruncand o privire absenta pe stirile zilei, pe care le citeam mai mult ca sa nu fiu luat prin surprindere ulterior.. daca cineva a aruncat in aer jumatate de Europa si eu nu am habar? Ar fi dat nastere la o serie de alte intrebari si daca uram ceva mai mult in clipa aia decat reprosurile pe care mi le primeam de fiecare data cand universul meu intra tangential in contact cu universul ei, erau intrebarile banale despre tot felul de lucruri banale asupra carora nu cred ca as fi putut emite mai mult decat niste si mai banale raspunsuri.Uram lucrul asta, nu dadeam doi bani pe viata politica, pe cotatiile bursei sau pe faptul ca nu stiu care pierduse o naveta spatiala undeva in aer sau apa sau pe uscat. Chiar mi se pareau niste lucruri pe care cel mai bine era sa le las sa treaca pe langa mine, prin mine, sa ma feresc din calea lor. Nu imi spuneau nimic. Nu imi dadeau nici un ajutor. Nu erau nimic, erau doar amanunte. Cu cafeaua in cana ei preferata, din care bause de atatea mii de ori cafea si tot felul de alte chestii ciudate pe care le uram din inima si pe care I le reprosam cu fiecare ocazie ( unde esti tu sa imi scoti pe ochi acum vagoanele de cafea trantite irational in mine, mai ceva ca tonele de apa necesare pentru locomotivele de epoca.. ), m-am asezat pe marginea patului, in pozitia in care intepeneam atat de des pentru nenumarate ore in sir in fiecare zi, cu privirea aruncata spre pozele ei si pozele noastre... incercam sa ma regasesc, sa ma gasesc, nu in sensul de a-mi da un scop sau de a descoperi brusc cine sau ce sunt, incercam insa sa imi dau seama cum de reusisem sa scriu ore in sir zeci de pagini, fara a zice nimic de fapt. Nu reuseam sa imi dau seama, nu reuseam sa gasesc o motivatie. O explicatie cat de cat pertinenta pentru ceea ce se intamplase, aproape inconstient. Era simplu sa ma amagesc ca de fapt ce scrisesem era realitatea si asta e, dar nu era asa, era o minciuna.Si eram satul de minciuni, eram satul sa ma ascund, sa ne ascundem , sa ascundem, sa umblam numai cu fete false, si sa ne prefacem ca totul e in regula si ca viata merge inainte, indiferent de durerea pe care o simteam. Sau mai bine zis, durerea pe care o simt eu. Pentru ca ea intotdeauna stia sa isi ascunda atat de bine ceea ce gandea cu adevarat, si atat de rar lasa sa se vada ce e cu adevarat in mintea si sufletul ei, cel putin in ultima parte, ca nu mai stiam ce sa cred. Si macar sa fi avut scuza ca nu o cunosteam, ca nu stiam cum e uneori. Nu stiu cum, dar reusise sa ma pacaleasca (sau reusisem singur asta?) si ratasem total sa imi dau seama ca dincolo de zambetul cu care ma intampina uneori nu era nimc decat un adanc abis de gheata, unde sigur nu aveam nici o sansa sa ajung si nici nu mai aveam ce cauta.. Acolo era ea atunci. Acum eram satul de asta, eram satul sa joc o piesa de teatru, era indeajuns ca trebuia sa imi pun dimineata la loc masca de om pentru a incepe iar jocul de-a “viata”. Exact cum unele specii slabe si neputincioase de insecte sau animale ajung sa imprumute intr-un straniu mimetism tocmai chipul dusmanului lor cel mai de temut, asa imi asezam eu in fiecare diminata masca, pentru a ma putea strecura nevazut si remarcat cat mai putin  printre cei care nu imi mai spuneau nimic de atat de multa vreme. Eram satul de asta, dar desi se mai intampla si mai si cedez si sa las o umbra din ceea ce simteam sa fie intrezarita si de catre cei din jurul meu, cel mai adesea eram fortat sa imi tin masca frumos aranjata pe fata, pentru a evita aceleasi si aceleasi situatii si intrebari prin care mai trecusem de o mie de ori,  cu atat mai mult cu cat stiam din start la ce sa ma astept, sau si mai concret, stiam foarte bine ca nu am nimic la a ma astepta.Cum sa- las sa citeasca pe fata mea adanca deznadejde care imi strambase fruntea intr-un rictus amar, cum sa le dau de neinteles ca nu ma mai sperie nici o optiune in viata asta, ca nu ma mai tem de nimic si ca uneori ma bucur ca sfarsitul imi pare tot mai aproape? Ar fi putut ei sa inteleaga cumplita zbatere din mine, ruptura iremediabila care ma sfasia in fiecare zi tot mai cumplit? Cum? 

Macar in scris vroiam sa renunt la asta, macar acolo vroiam sa fiu eu insumi, macar eu in fata mea. Stiam deja ca, cut mai mult as fi insistat in adevar, in a spune ceea ce simt, cu atat mai putin voi fi crezut , cu atat mai mult se va banaliza totul, pana la a ajunge un punct comun, asa ca vroiam sa fiu onest macar intre peretii sufletului meu ,acolo unde eram acut constient ca speranta ma parasise cu totul si ca tot ce imi mai doream putea fi etichetat drept o dorinta nebuneasca din cei din jurul meu.Macar acolo vroiam sa fiu eu,  daca in viata de zi cu zi mi-era aproape imposibil.

            Usor de zis. Din nou si din nou imi venea in minte acea axioma atat de simpla si de frustranta care zice ca din interiorul unui sistem inchis nu ai cum sa faci observatii valabile asupra sistemului, pentru ca intotdeauna va exista o doza mai mare sau mai mica de subiectivism. Si cum sa nu fii subiectiv cand tu insuti esti miezul sistemului, parte a lui, unul din polii lui, aflat intr-o vesnica faza de atragere si respingere simultana cu celalat pol, cu polul care imi lipsea in unele clipe atat de mult, si spre care tanjeam atat de mult cel ami adesea, la modul irational si inconstient - cu ea? Cum sa incerci sa scrii ceva, cum sa incerci sa iti exprimi durerea si suferinta, cand nu erai tu insuti in stare sa ajungi sa intelegi pana la capat ce simti, de ce simti, ce s-a inatmplat? Cum sa scrii, cum sa asterni pe hartie, cum sa ii faci pe ceilalti sa inteleaga ceva ce tie in primul rand ti se parea fara logica, fara sens, fara nici un fel de finalitate? Cum sa arati ce e in tine, cum sa incerci sa dezvalui ceva ce in primul rand mie nu mi-era dezvaluit pe deplin? Cum sa lasi mana sa alerge pe hartie, cand sub imperiul durerii, puteai sa te trezesti ca nu faci decat un delicat exercitiu de ura, ca rezultatul final in loc sa fie ceva care sa te ajute macar sa intelegi ce a fost, nu va face decat sa urasti sau sa urasti si mai tare ce s-a intamplat? Cum sa exprimi ceva fara sa ajungi sa blestemi ziua sau zilele, pe tine sau pea ea? CUM? Cum sa poti sa explici ca, indiferent ce s-a intamplat , tii la ea, ca ti-e dor de ea, ca regreti , ca nu iti doresti decat ca totul sa se termine si sa fie o lectie pentru viitor, cum sa explici ca o astepti inca inapoi, ca ti-e dor de rasul ei si intrebarile ei capcana, ca adormi cu ea in gand si visezi toata noaptea ca esti cu ea si e totul bine din nou, cum era candva, cum sa descrii cat de mult urasti trezirile pentru ca te rupe de acele clipe de vis, din vis? Cum? Ma tot gandeam la asta, ma tot gandeam cum sa ma apuc din nou de scris, sa ma inham din nou la ceea ce imi parea o corvoada imposibila, o munca de hamal pacatos, care prima oara a gresit total si apoi nu mai are chef sa faca nimic. Cum puteam eu a incerca sa descriu ce se intamplase, fara sa fiu tentat sa cad in patima subiectivisumului, sa incerc sa ma scuz, sa incerc sa minimizez greselile mele, nu usoare si nu putine , cum sa nu fiu tentat sa arunc totul in spinarea ei, sa-i pun si o pereche de coarne, sa o ung metaforic cu smoala si sa arunc pe ea o oala de pene de gasca si sa las multimea furioasa sa o linseze, sub ochii mei ce ar fi savurat linistit aceasta ipotetica razbunare? Cum? Ma intrebam in acelasi timp ea ce ar fi facut in locul meu sa fi fost, ce ar fi facut ea, ce ar fi scris ea daca ar fi trebuit sa ne prefacem ca jucam un joc, ca acelea pe care le primeam in studentie de la diversi psihologi in devenire, care incercau sa isi exercite talentele si sa isi slefuiasca tehnicile abia stapanite pe mine, care priveam in cel mai bun caz cu amuzament incercarile lor? Incerc sa imi inchipui ce ar fi facut ea, daca totul ar fi fost un joc terapeutic si amandoi ar fi trebuit sa scriem ceva, pe un numar nelimitat de pagini, povestea noastra sau a esecului nostru, asa cum o vede fiecare. Ce ar fi facut? Ar fi incercat sa fie neutra sau macar corecta, ar fi incercat sa schimbe ceva sau s-ar fi lasat purtata de val, dandusi frau liber maniei si dispretului, aruncand cu valuri de pucioasa in mine, incercand sa ma portretizeze ca pe un demn print al iadului? Imi era indeajuns exemplul ultimilor discutii, cand vorbeam limbi diferite, cand parca fiecare vorbea o combinatie ciudata de aramaica cu esperanto, vag asemanatoare pentru fiecare dintre noi, cu puncte care mi se pareau a fi comune, dar care nu avea insa nici un fel de semnificatie comuna pentru amandoi. Uneori incercam sa o inteleg, sa-i inteleg iesirile din ce in ce mai sadice si mai lipsite de orice fel de intelegere, incercam sa ma transpun in pielea ei, sa incerc sa imi dau seama ce a facut-o sa zica anumite lucruri sau sa faca anumite fapte, sa imi constientizez greselile dar im dadeam seama ca daca as fi incercat sa merg pe drumul pe care il simteam in calea ei, sigur nu avem papucii de dimensiunea potrivita, pentru ca fie ma impiedcam, fie nu eram in stare sa fac nici un pas.

Cum eram eu presupus sa incerc a mentine o minima decenta, a pastra o minima impresie de normalitate in ceea ce se intampla, cand totul e atat de ciudat si anormal in ceea ce se intampla? Cum sa nu ma arunc cu capul inainte in torent, sa nu ma las si eu invaluit de tentatia atat de seducatoare de a o descrie ca pe o adevarata pacoste, o scorpie, pentru satisfacerea macar momentana a orgoliului propriu, o dulce si atat la indemana razbunare? Ce ma putea impiedica? O ipotetica speranta ca poate totusi, candva, undeva sa ne impacam, sa redevenim o familie, sa devenim ce nu fuseseram niciodata? Nu credeam de loc in aceasta eventualitate, renuntasem de mult la ideea asta, acceptasem in adancul sufletului ca nu mai era nimic sa fie. Si atunci , de ce sa nu ma las si eu in voia sortii si sa ii fac cel mai negru portret cu putinta, sa fac din ea ce a facut antichitatea din soata lui Socrate? Aveam ceva real de pierdut? Mai aveam ceva de pierdut? Nu mai aveam nimic.

Oficial era toamna. Si neoficial incepusem deja sa scriu.