XANTIPA 6. 

Atat de multa liniste, atat de multa liniste complet nedorita si nechemata.Liniste intre capatul tigarii mele si a canii ei de cafea, liniste in jurul meu , liniste ce ma striveste mai mult decat cel mai zgomotos concert cu putinta.  Liniste , ca innebunesc..nu zau? Cum ar fi sa strigi invers : Galagie ,va rog,  ca o iau razna?? Intotdeauna am fost fascinat de modul in care vorbesc surdo-mutii si am incercat sa imi dau seama ce inseamna o cearta aprinsa intre ei, de o linista infioratoare, intrerupta cel mult de sunetul sec al unui pumn izbit de masa sau de o usa trantita de perete… dar cat vant intre ei.. si nu glumesc. Totdeauna mi s-a parut ciudat sa nu iti poti exterioriza furia decat printr-o morisca de semne fara de nici un inteles pentru noi, cei normali si inconstienti , nestiutori si cel mai adesea total nepasatori la ceea ce fac ei. Cati dintre voi s-au uitat cu atentie  la o asemenea discutie, cati dintre voi au incercat sa inteleaga ce spun ei? Prea putini, nici nu trebuie sa imi caut prea mult raspunsul… si totusi cati dintre noi nu suntem decat surdomuti…

Cateodata stau si ma gandesc ca intre fiinta si nefiinta, intre mine si neant nu stau decat cei cativa centimetri patrati ai foii ce asteapta tacuta si rabdatoare sa fie umpluta de cuvinte, fara sa-i pese mai mult sau mai putin daca scriu un eseu filosofic sau numere de telefon, fara sa-i pese daca scriu corect sau gresit.Cum ar fi sa renuntam la cuvinte si sa umplem paginile cu miscari, cu vorbele neintelese si abia descifrabile ale celor care nu pot cuvanta? Oare ne-am face uneori mai usor auziti, intelesi, luati in seama? Ne-ar pasa mai mult? Ti-ar pasa mai mult, sau ai ramane ca eterna coala alba de hartie, muta si absenta?  

Cum sa iti descriu neantul, cum sa iti descriu cum m-am uitat prelung in ochii lui si mi-a trebuit toata hotararea sa nu ma las cuprins de chemarea irezistibila de ma abandona in voia lui, pumnii inclestati la maxim si tremurand de incordare.. sau de nerabdare? De nerabdarea unui suprem urlet de biruinta sau infrangere , in momentul in care as fi descoperit ca nu am aripi si ca nu e nimeni sa mi le puna, ca nu exista nimic concret la capat si ca totul a fost doar o minciuna groteasca, menita sa ne aline clipa de pe urma? Cum sa iti arat acceptarea lipsita de maretie a destinului, tie care nu crezi in cuvinte sau semne sau orice gest marunt, menit a-ti fi aratat ce poate pare atat de firesc unora, sau ciudat, sau fara sens in ochii altora? Cum sa ii arati unei statui ca ai vrea sa fii acel antic sculptor care crezand in misiunea lui a reusit sa dea viata unei reci bucati de marmura? Dar cum sa insufletesti granitul cel mai dur, sa mladiezi cristalul, cand tu nu poti sa ajungi la nici un sens comun cu cel de langa tine? Cand te simti sfarsit, cand stii ca misiunea ta s-a incheiat, ca ai fost concediat cu un simplu gest, fara nici o speranta de indreptare, fara nici un o posibilitate de recurs.. la ce gesturi sa recurgi atunci? 

Tremur si nu mi-e frig. Mi se zbate nebuneste inima in mine, si totusi stau de atata vreme. Se scurge viata incet incet, si totusi respir. Si nu mai exist de ceva vreme si totusi nimeni nu se prinde, sa isi zica Uite , a disparut! .Li se pare firesc sa fiu, sa exist, sa ma agit, sa sufar, sa traiesc, desi sunt mort de atata vreme, umbrind degeaba fiintele din jurul meu. Am obosit cumplit sa incerc sa atrag asupra mea o minima farama de iertare. Se zice ca undeva, intr-un tinut rupt de lume, o batrana evlavioasa se ruga din toata inima in biserica, uimind pe toti cei din jurul ei cu credinta ei nestramutata si nestirbita de toate relele unei vieti prea lungi, starnind admiratia satenilor care nu mai vazusera asa o incredere in cel de sus. Pana cand, intr-o zi, parintele o aude rugandu-se pentru cel care pare-se ca a fost indeajuns de fariseic sa ne faca sa credem in inexistenta sa si, ramas profund suprins , sau poate dezamagit de enoriasa sa si  neputand sa isi infraneze mirarea , o intreba de ce a ajuns tocmai ea, fala bisericii sale, sa se roage pentru cel damnat etern. Si nu mica ii fu mirarea cand batrana ii raspunde fara a sta pe ganduri ca mila celui de sus e atat de mare incat e sigura ca pana si diavolul va beneficia de iertarea celuilalt, in clipa de pe urma , cand se va ajunge la judecata de apoi.  Nu mai tin minte unde sau cand am citit asta, dar aducandu-mi aminte acum de aceasta istorioara, nu pot sa nu imi infrang un suras amar, gandindu-ma ca poate meritam si eu un pic mai mult…. daca ea ar fi avut credinta macar cat un bob de mustar, macar in ea, daca nu in noi.

E atat de multa liniste…

Simtindu-mi pielea arzand, chinuit de aceeasi interminabila tuse seaca, rasufland din greu si suierator, cu degetele furnicandu-mi si buricele degetelor intepate de usturimi ocazionale ce se rasfrangeau din maini spre umeri, lasat pe spate in anticul fotoliu, ma simteam cumva pe ultimii metri ai vietii mele, nefiind nici macar capabil sa ma tarai pentru a ajunge spre linia de sosire, unde nu speram decat sa mai gasesc decat liniste, acea liniste pe care nu o mai avusesem de ani zile, cand soarta fusese indeajuns de ingaduitoare cu mine ca sa imi rezerve din plin vremuri interesante, vremuri grabite, vemuri nebune care ma adusesera acum in situatia de a – mi asculta inima batand nebuneste, din ce in ce mai grabita,mai nervoasa catre un tel care imi era complet ascuns. In lipsa oricarui remediu, intre rarele momente de somn, nu mai faceam nimic concret, decat sa cad in adanci stari de meditatie, din care nu reiesea nici o concluzie coerenta, nu mai iesea nimic, nici o actiune, nici un plan de viitor, totul era dens si opac, complet ascuns ochilor mei. incearca sa iti gasesti echilibru, nu motive ca sa te tarasti  imi raspunsese superioara ca intotdeauna, cand ii zisesem pentru ultima oara ca mi se apropie finalul, ca am terminat orice speranta, ca nu mai indraznesc nici sa ma mai gandesc ca ar putea exista ceva mai indepartat de ziua de maine, zi de maine pe care o primesc cu furie si cu dezamagire, prin insasi existenta ei. Ascunsa mie ca intotdeauna, extrem de dispusa la sfaturi despre cum sa izbandesti in viata, nu reusise sa imi mai trezeasca nici macar acel zambet trist plin de noduri pe care mi-l trezea in genere cand reusea sa ma mai surprinda cu ceva.. cu ochii goliti de orice vedere ma uitam pustiu la randurile ce imi scria, vazand din nou aievea privirea de gheata cu care fusesem privit cu o seara inainte, chemat sa vin, sa uit de ezitari, sa plec. Cum era sa-i mai spun eu ca fusesem atat de aproape sa uit de ea, de noi si nu numai, sa ma las ispitit de ultima posibila ispita, de ceea ce candva, cu ani de zile in urma, proclamam orgolios dupa o noapte mult prea lunga, ca ar fi recele orgasm al mortii… Nu ar fi inteles nimic, sau ar fi pretins ca nu intelege nimic, sau, mai simplu ar fi ignorat, cum ignorase atat de multe atat de mult timp. Am renuntat si nu am mai zis nimic, lasand sa treaca pe langa mine inutilitatea vorbelor ei goale si lipsite de sens si continut, alegand eu de data asta sa ignor. Ii vedeam, din nou si din nou cu ochii mintii figura lipsita de orice expresie familiara, scriind tacticoasa de echilibru si alte notiuni abstracte si nu reuseam decat sa aud acea chemare nestiuta si neauzita pentru cei din jurul meu… vino… Cu ochii in alte zari nu faceam decat sa imi accept hotararea si sa imi inteleg decizia, atat de lipsita de substanta pentru altii. Am sa il urasc pe Durkheim pana la finele vietii mele, pentru ca a transformat in serii statistice ceva ce era vazut ca fiind atat de plin de noblete sau o ultima cale de a-ti recapata onoarea pierduta definitiv, si a incercat neghiobul sa gaseasca aspecte comune cand singurul aspect comun nu este decat ireversibilitatea deciziei. Si cum sa explici asta celui la care stii ca tineai atat de mult, si fata de care inca te suspectezi de cele mai deineinteles sentimente? Cum sa-i zici asta, mai ales cand stii ca nu vei obtine decat o reactie de dezgust sau penibila ironie, cand tu esti gata sa renunti la tot pentru a nu fi nevoit sa renunti vreodata la ea? Nu cred ca as fi putut gasi raspuns vreodata, cum nu puteam sa gasesc nici un inteles in vorbele ei sau in actiunile ei, decat daca as fi vrut sa le cred ca fiind voite, si de noroi eram satul…

Meditativ, cu poza ei in maini, nu mai stiam ce asteptam. Sau daca mai asteptam ceva. Un vraf de pagini scrise ar fi trebuit sa isi gaseasca corectura, sa macar o recitire, dar stiam ca nu as fi putut fi capabil sa mai trec o data prin ele, sa retraiesc a mia oara ce mai traisem deja de mii de ori, cu ochii mintii, pentru a obtine mai nimic la final. Imi venea din ce in ce mai greu sa scriu, actul in sine imi provoca o enorma suferinta, incapabilitatea de a mai asterne litera langa litera, de a mai discerne intre cuvinte sau idei, din ce in ce mai aproape de abandon si de renuntare. Nu mai gaseam nici un folos si nici un sens in ceea ce incercasem sa fac, indiferent de sfatul ei aruncat ironic mai demult si retras in graba cand isi daduse seama ca as fi fost intr-adevar in stare sa il urmez, sa ma ambitionez cum nu crezuse vreodata ca as fi putut si, poate, si speriata fiind de veninul ce ar fi putut sa iasa din mine si care sa pateze iremediabil aura de sfanta ce isi cladise in alte locuri, de neatins de altfel pentru mine.  Desi ma indoiesc ca ar mai fi putut-o speria ceva, cand nu o speriase simpla stire ca fusesem cules de pe jos si dus intr-un suflet intr-o rezerva de spital, deoarece imi pierdusem complet controlul, prada unei crize de disperare si sfarsenie, cum nu crezusem ca mi s-ar fi putut intampla vreodata. Imi pierdusem complet orice putinta de a ma infrana, speriind pe cei din jurul meu dar vai, doar ea ramasese de neinfrant in nepasarea ei. Din nou am renuntat sa-i mai zic ceva si sa tin doar pentru mine alte momente de genul asta. Si uneori o admir cu sincera invidie pentru imobilitatea ei aparenta.

Caci cine stie cu adevarat ce e cu ea? Cine stie cu adevarat ce e cu mine? Si stie cineva ce e cu noi? Nici noi nu mai stim in ce sa credem, sau in ce credem, mi-ar placea sa cred. Macar in asta, daca in orice altceva mi-am pierdut de mult speranta. Lucid, cumplit de lucid, imi venea sa astern toate aceste ganduri pe hartie, care ma bantuiau in orice clipa , indiferent de ce aveam in fata ochilor. Indiferent de ce moment al zilei era. Si evolutia pretului la acest produs este mai volatila ca niciodata, in lumina ultimilor schimbari legislative …peroreaza uneori o voce langa mine, catre mine, in timp ce eu zambesc atent cu o privire serioasa la gandul.. unde e ea? Oare ce face? Se plimba? Citeste? Mi-o curteaza un altul? Oare s-a gandit vreo clipa la mine lunile astea, in afara de momentele cand i-am atras in mod expres atentia? Cum mai arata? E mai luminoasa? Ma uraste? Nu ma uraste? De ce? De ce? Si toate intrebarile mele se termina in inevitabilul DE CE , in timp ce mana alearga sarguincioasa pe hartie, sau degetele zumzaie de zor notand pas cu pas ce imi spune cel de langa mine.. Ar intelege el ca nici daca ar fi totul maine gratis si profitul ar exploda intr-un nou Big Bang as fi la fel de interesat pe cat sunt de interesat de vremea din Papua Guinee? Stiu si eu? Nu am sa stiu, cum probabil nu o sa am niciodata raspunsul final la intrebarea mea, si cum probabil nu o sa mai prind nici o alta primavara nebuna, spre care ma manasera atatea sperante nebunesti. Sperante ca nu e totul pierdut, ca o sa inteleaga si o sa ierte, cum intelesesem si iertasem eu…

Sperante desarte, care imi dadusera putere luni de zile sa stau departe de rapidele tentatii atat de la indemana, mai ales dupa ce ma acuzase din senin , de acolo de departe de unde e ea acum, ca o insel, ca mai apoi la vederea reactiei mele de stupefactie de om inca necomplet trezit din somn si luat brusc la palme, sa revina zicandu-mi ca, stai, noi nu mai suntem impreuna.Speranta fusese numele tau, si imi pusesem toata increderea in ea, sperand ca un copil… degeaba. Nu mai era de fapt nimic de sperat. Fugarit, urgisit, demonizat, ma lasase pierdut in pustiul cel mai covarsitor cu putinta, al interiorului meu, plecand grabita stiind ca in urma ei nu va mai ramane decat neantul, si ca intr-o zi voi accepta sa renunt la tot. Secatuit, lipsit de puteri, stau si ma intreb daca ea se gandise vreodata ca acel om pe care il acuzase mereu ca fiind slab s-ar putea sa se dovedeasca indeajuns de puternic sa renunte la tot, pentru a nu uita vreodata ca in alte vremuri, cand ea nu era decat o urata, fusese universul meu drag. Nu am sa stiu vreodata daca isi asumase tacit sau nu acest risc, dar imi dadeam seama ca nu isi pusese problema asta. Cum nu imi pusesem eu pe vremuri poate problema ca da, poate fuseseram sortiti sa imbatranim impreuna, si poate sa radem cu drag la batranete de tineretea noastra cum radeam in anii fericirii noastre de ideea de a fi intr-o zi doar un mos senil si o baba cu aer princiar, sprijinindu-se in bastoane cu toate increderea posibila...Inca mai crezusem pana zilele trecute ca poate o sa vina o zi cand o sa ne aducem aminte cu un suras senin de zilele astea, ca poate vom fi fost totusi capabili pana la urma sa trecem peste tot, sa ne concentram pe viitor si sa nu irosim viitorul nostru si al altora pentru totdeauna… sa renuntam la orgoliu, mandrii si sa incercam sa uitam o clipa cat de egoiste sunt fiintele umane, sa incercam sa iertam.Sa ne iertam, cum se zice undeva…  Sa nu uitam ca suntem muritori si ca deciziile radicale se pot lua asa de simplu cateodata, in ciuda constientizarii undeva in plan secund ca nu vor mai fi alte clipe, ca nu vor fi mai fi apusuri de soare, ca nu vor fi mai fi si alte valsuri ale lui Sostakovici de ascultat, impreuna, undeva la marginea lumii asa cum am cunoscut-o noi, ca nu va fi mai fi de data asta nici o speranta pentru o sansa secunda.

Am renuntat. Si voi trece peste tot, totdeauna.