XANTIPA 3.

          Implacabil am ajuns din nou in fata foii de hartie.Cu pixul in mana , incercam sa imi fac curaj de a incepe sa scriu, de a incepe de undeva, pentru ca sa vad mai apoi daca si ce a iesit, daca are sens sa ma gandesc la o continuare sau pot sa ma declar de pe acum pe deplin impacat cu soarta mea de etern invins si sa am un pretext si un motiv oficial si serios de a abandona, precum si presimt de altfel ca o sa se intample. Pe scaunul tare, din lemn pretins a fi din ceva esenta rara, cu spatarul slabit si care scartaia la orice msicare, incercam sa imi adun gandurile si sa incep cu acel prim cuvant magic, presupus a te descatusa si a-ti inlesni curgerea navalnica a tuturor celorlalte sute de pagini pe care simti in sinea ta ca le-ai putea scrie. Fumam alene, fumam cu nesat, fumam.  Nu cred ca am putut scrie vreodata ceva fara sa am o tigara in mana (si nu ma refer la a  scrie ca la simpla activitate de genul Ana are mere , ci la scrisul in sine , la scrisul care se presupune ca ar trebui sa lase ceva in urma ta, o opera, o capodopera, in fine - scrisul ca arta …) si imi aduc aminte cum , candva , in alte timpuri cand eram cu mult mai tanar si cu pretentii si veleitati literare, imi venise in cap ideea unei poezii si, cum tot timpul pentru mine a scrie poezii a fost un chin, m-am dus undeva intr-un antic parc, incarcat de istorie si de semnificatii ascunse, m-am asezat pe o banca cu o agenda in mana si timp de o ora am perorat in sinea mea, gesticuland cu tigara in mana, incercand sa imi gasesc sensul a ce vroiam sa scriu, incercand sa imi gasesc rimele si cadenta, dar totul intr-o tacere absoluta intrerupta arar de bolboroseli neinteligibile.Treceau oameni mai tineri sau mai batrani, iesiti la plimbare pe aleile umbrite de teii seculari ce dusesera faima parcului in intreaga urbe,  si se uitau la mine cu o mirare destul de usor de inteles, vazand doar un tanar rasturnat pe o banca, cu ochii peste cap, miscandu-si capul si mainile haotic si care parea a nu face nimic, parand a fi doar subiectul unei subite crize de epilepsie. Tin minte ca am scris o poezie destul de frumoasa, numai buna de impresionat tinerele colege de facultate, si cred ca cu un pic de straduinta as putea sa o regasesc pe undeva, ascunsa in vreun colt de biblioteca. Cert e ca in ora aceea, cat retin ca am incercat sa transcriu pe foaie ce aveam in minte, am fumat mai bine de un pachet de tigari, de ajunsesem sa cred ca totusi scriu cu scrum .. si nu cu creionul sau cu pixul.

Toata viata am preferat in genere sa scriu de mana, sute sau zeci de pagini, cand situatia a fost de asa maniera incat sa se impuna comunicarea scrisa, pe vremea cand inca se scriau scrisori si telefonul era mai mult o urgenta decat o necesitate sau o obisnuita. Mi-aduc aminte cum stateam nopti intregi la un birou improvizat din cutiile in care era inca ambalat viitorul meu birou, invaluit in nori de fum si scrumand pe jos in viitoarea camera, aruncand chistoacele direct pe geam, urmand a le culege dimineata.. scriam febril zeci de pagini, pana se iveau zorii, pana simteam prima geana de lumina, moment in care ma lasam invins de oboseala si adormeam recitind ce am scris in noaptea aia... mi-aduc aminte cu drag de vremurile cand scriai stiind ca daca scrii ceva gresit e posibil sa trebuiasca sa copii toata coala sau si mai rau, toata foaia, si cat am mai urat asta.. cand in cel mai bun caz iti permiteai sa stergi cuvantul gresit cu o linie mai groasa, ca sa pastrezi si aspectul estetic al scrisorii .. pe cand azi e atat de simplu cu aceste unelte puse la dispozita noastra care ne permit sa facem cam tot ce vrem noi, fara sa ne mai pese de greselile de scriere, stiind ca le vom putea corecta dupa .. Poate e mai bine asa? Macar poti sa iti dai drumul la mana si sa scrii in nestire, fara sa iti mai  ridici ochii din masinarie, fara sa iti mai pui problema cate randuri mai ai sau cat mai este din pagina, cand singurul lucru care te mai poate ingrijora este faptul ca nu ai ce scriel Si daca iti gasesti acea sclipire ca sa te faca sa te pornesti, nimic nu iti mai poate sta in cale, intre tine si premiul Nobel pentru literatura nu mai e nici un obstacol..doar cele cateva zeci sau sute de pagini simulate ce asteapta rabdatoare sa le dai un sens.  

Glumesc.Glumesc cumva amar stiind ca inca stau in fata foii goale si ma gandesc cu ce ar trebui sa incep, cu ce ar trebui sa deschid ceea ce as vrea  eu sa zic? Sa trag o linie simpla , de la un A imaginar catre un B imaginar, si sa deapan toata povestirea, asa cum a fost ea? Imi pare destul de banal si din totdeauna mi-au placut amintirile interpatrunse intre ele, saritul de la o idee la alta, de la o imagine la alta sau, ceea ce tehnic se cheama flashback. Sa incep simplu si cuminte, cum am cunoscut-o, cum mi-a ramas in memorie, care a fost prima impresie? De cate ori nu a ras de mine, dar cu un ras frumos si senin intrebandu-ma cand vroia sa ma sacaie in joaca “..si care a fost prima impresie?” Intotdeauna obtinea aceeasi reactie pentru ca de fiecare data stia ca nu o sa am nici un fel de raspuns si ca am sa ma stramb sau am sa ma fastacesc si am sa ma intorc cu spatele, brusc ocupat cu orice era la indemana, lasand-o sa rada in voie de mine.. Mi-e dor cumva de clipele alea, cand si noaptea la 3 ma trezeam pe intuneric cu aceeasi intrebare aruncata scurt, urmata de inevitabila pufnire in ras. Si inca nu stiu daca am raspuns la intrebarea ei pentru ca nu stiu daca as putea defini sau cum as putea sa definesc care a fost prima impresie legata de ea. Cumva, imi pare totul ireal, cumva imi pare uneori ca tot ce s-a intamplat afost doar tras si extras dintr-un film, dintr-unul din acele filme vechi pe care l-ai vazut in copilarie si din care iti mai aduci aminte doar franturi, fara sa fii sigur ca era alb-negru sau in culori, fara sa iti mai aduci aminte toata povestea sau macar daca era un film european sau american. In viata am avut candva ocazia sa experimentez emotia din jurul “ nasterii “ unui film si am ramas cumva cu aceasta tendinta de a exprima totul in cadre, in unghiuri, in imagini, tendinta intarita poate si de mai recenta preocupare de amator in ale fotografiei. Mi-aduc aminte ca cineva venise cu un scenariu, complicat si ciudat, cum eram toti din acei ani, plini de nelinisti si de angoase, cand istoria se scria sub ochii nostri si noi eram prea tineri si prea cu capul in nori ca sa ne dam seama ca prin noi sau pe langa noi se scrie istorie. Nu imi mai aduc aminte ce continea scenariul, care era ideea centrala, dar fusesem desemnat plin de pompa drept regizor  oficial al intregii afacerii, probabil si pentru faptul ca in acele vremuri de cumpana eram singurul care stia sa foloseasca o camera video din intreaga noastra gasca de prieteni atat de entuziasti in a face acest proiect, dar vai, atat de amatori cu totii in ceea ce inseamna efectiv sa faci un film.. Cautam sa atragem sponsorizari, sa gasim locatii pe care sa le folosim de platouri de filmare, chit ca erau simple camere de bloc, pe la parterul unor cosmelii comuniste de pe care daca cadea numai tencuiala, trebuia sa zici mersi si sa grabesti pasul pentru a evita sa nu te trezesti si cu o bucata de caramida in cap. Si in timp ce unii se chinuiau sa gaseasca bani si sa dea si o forma legala actiunii noastre, imi luasem rolul de regizor in serios si petreceam noptile visand cu ochii deschisi la ceea ce trebuia sa fie filmul NOSTRU, desenand in minte sau chiar cu creionul pe hartie cadre si locatii (si parca vad si acum in fata ochilor desenele stangace pe care le faceam pentru exemplificare), ascultand obsesiv aceeasi si aceeasi melodie a lui Sting – It’s probably me, acultam sunetul de bricheta la infinit, gandindu-ma cum ar trebui sa inceapa acel film si inca imi aduc aminte de primele cadre imaginate dar vai, niciodata puse in practica, cu un taxi mic, galben, condus grabit pe stradutele serpuite ale batranului oras in care imi petrecusem anii studentiei,cu ofemeie pe bancheta din spate care vorbea ceva, intentionat neinteligibil, cu soferul, in timp ce tot incerca sa isi aprinda nervoasa tigara cu o bricheta ce refuza sa se aprinda si imi imaginam in cap sunetul brichetei si melodia lui Sting pe fundal, cu imagini filmate de pe acoperisuri cu taxiul mergand pe strazile pe jumatate acoperite de castanii ce faceau plimbarile toamna o adevarata provocare, combinate cu prim planuri cu bricheta si femeia respectiva. Imi aduc aminte de un cadru care imi dadea mari batai de cap din punct de vedere tehnic, caci imi pusesem in cap ca, atunci cand taxiul iesea de pe micile stradute pe unde il purta inchipuirea mea ajungad spre finalul cursei, sa fac un  cadru general filmat de pe unul din cele mai inalte blocuri din zona, cu imaginea apropiindu-se tot mai mult de masina si urmand a cobora la final fulgerator pana la nivelul parbrizului.Restul de cadre le-am uitat mai mult sau mai putin dar acea imagIne, asa cum mi-o inchipuisem cu atat de multi ani in urma inca este vie si proaspata in mintea mea,cu coborarea fulgeratoare a cadrului de undeva din inaltul cerului pentru a ingheta intr-un primplan prelungit pe femeia din taxiu -  de unde era sa stiu eu pe atunci de macarale speciale si instalatiile complicate care se folosesc in vremurile moderne pentru a suprinde asemenea miscari .Inca ma intreb daca as fi fost in stare sa filmez un asmenea cadru.Si cred ca sunt singurul care inca isi mai aduce aminte de proiectul asta, peste care s-a asternut probabil de mult uitarea.. dar inca imi aduc aminte , in scurte strafulgerari de agitatia de atunci, de entuziamsul cu care pornisem sa facem ceva.Imaginile ce mi-au ramas,  sunt cum sunt acele imagini din filmele copilariei, cand nu mai stii exact nimic concret despre ele dar uneori stai si te intrebi daca nu ar fi cazul sa revezi acel film. 

            Mi-as revedea filmul vietii de acum cativa ani incoace? Nu stiu ce raspuns sa dau sau daca as putea da totusi vreun raspuns.Se intreba cineva candva , un om care la vremea respectiva a fost hulit si huiduit copios de ceea ce numim societate civilizata si personaje serioase de genul care scriu carti despre cum sa reusim in viata sau sa vindem crema autobronzanta persoanelor de culoare, pentru ca mai apoi, la mai bine de 40 de ani de la moartea lui sa fie recuperat si transformat intr-un mare filosof, studiat pe la cursuri in facultati cu nume lungi si ciudate, se intreba sau intreba o audienta imaginara daca au avut o viata indeajuns de interesanta ca sa fie subiectii unui film, el insusi fiind acum subiect de film.Am avut o viata indeajuns de interesanta incat sa facem un film despre asta? De ce sa sscriem doar un roman despre ce a fost, si sa nu facem si un film, eventual si un serial? Cumva cu un suras amar ma gandesc la aceste amintiri si secvente si imagini din trecutul meu, in timp ce ma joc nervos cu pixul in mana si tigara se stinge uitata in scrumiera, uitandu-ma la pagina ce zace in continuare in fata mea, dureros de goala, incercand inca sa imi gasesc acel prim cuvant, acea piatra de temelie care sa ma determine sa pornesc o data in acest chinuitor exercitiu de exorcizare si de aducere a aminte a tot ce a fost. Cumva m-am impacat cu mine insumi, m-am impacat cu ideea si nu imi mai trezeste acea durere de la inceput, cand, gandnidu-ma la modul serios la aceasta alegere si la ceea ce presupune ea, ma lasam coplesit de durere, pentru ca, pentru a incepe sa scrii, se presupune ca trebuie mai intai sa iti pui un pic de ordine in ceea ce vrei sa scrii , ca vei retrai sau iti vei reaminti cea fost, ca sa nu repeti aceleasi idei la modul obsesiv, imbracate doar de fiecare data in alte cuvinte. M-am impacat cu ideea, m-am impacat cred si cu consecintele fata de mine sau fata de cei din jurul meu, care poate se vor recunoaste mai mult sau mai putin pe furis in cele ce urmeaza sa pun candva pe hartie si ma simt tot mai linistit pe masura ce imi dau seama ca aceasta clipa, atat de mult dorita dar si hulita in acelasi timp, se apropie de mine. E vorba doar de un pas, de a incepe. Si de a finaliza, mai devreme sau mai tarziu, ceea ce ti-ai propus sa faci, indiferent cat de mult te vor ura ei la final.Pentru ca, la urma urmei, cum sa relatezi o experienta atat de personala,atat de intima, cum sa descrii niste situatii atat de clare pentru cei care poate vor citi aceste randuri candva si se vor recunoaste in ele, cum sa alegi intre ce a fost si ce ar trebui sa spui , in ideea ca vrei sa pastrezi o minima linie, o minima detasare intre ce e in tine si intre ceea ce cred ceilalti ca este in tine? Cum sa faci niste observatii pertinente despre ceea ce te inconjoara cand tu esti prins inautru, cand esti intr-un sistem inchis. Ce sa alegi? Ce sa aleg? Rasturnat pe spate, cu ochii pierduti intre fumul tigarii si fluturii care dau tarcoale becului, incerc sa imi dau un raspuns la aceasta dilema, incerc sa imi definesc pozitia si totusi nu reusesc sa imi dau seama, nu pot sa aleg. Pentru ca stiu ca intr-o zi poate ea va citi randurile acestea si stiu ca nu va avea rabdare sa asculte sau sa citeasca pana la capat, ci se va napusti peste cu mine cu mandria ei de vestala intinata si ranita, grabita in a ma desfiinta scurt si fara drept de apel, fiind procuror si judecator in acelasi timp. Si la fel de grabita va da verdictul, in tonul ei atat de cunoscut, pentru a pleca iar scurt si fara drept de apel in lumea ei intangibila. Dar e un risc ce pot sa mi-l asum linistit, pentru ca stiu ca nu mai am nimic de pierdut sau de castigat. Si sa ma mint din nou, cu seninatate, nu imi mai doresc. Mai bine arunc de pe acum toate foile la gunoi si imi gasesc un alt pretext de a mai castiga o zi in fata celei de azi, la fel cum am facut azi in fata celei de ieri. 

            “Si zi , care era prima impresie?” 

For the foreign visitors, this is part of something which appeared in my mind  these days, due to some tragic aspects of my real life agony. Someone was kind enough to promise me an English version and as soon as I will have it I will post it here too.Thank you :)