XANTIPA 7.

Candva, undeva, pe drumul meu monoton si repetat in fiecare zi al navetei am vazut un fluture, care cu aripile larg deschise, se odihnea pe petalele rosii contrastante cu aripile sale negre, ale unui trandafir imens, parca anume creat sa-i fie loc de odihna. Cumva stingher am scos aparatul de fotografiat, am renuntat sa mai caut obiectivul potrivit, parca cumva speriat sa nu-i disturb linistea, am incercat sa ingenunchez cat mai mult ca sa pot incadra si am facut cateva fotografii grabite, in cea mai la indemana pozitie. Nu am sa stiu niciodata daca acel fluture se odihnea intr-o tihnita si relaxanta siesta de dupa amiaza sau… daca isi dormea somnul de veci si se hotarase sa dea un aer cat mai nobil trecerii sale dincolo din aceasta lume imunda si plina de pacate.. Nu am sa stiu dar imaginea sa mi-a ramas pe veci intiparita in minte si o voi purta cu mine tot timpul cat voi mai fi capabil sa am amintiri… Cumva , imi aduce aminte vag de imaginea unei flacari care da sa se stinga cand fitilul care ii dadea viata ajunge la capatul drumului. Cand v-ati uitat ultima oara la acea lumina sovaielnica, care pare ca se stinge cate un pic, tremurand usor, parand a fi tot mai mica, brusc revigorandu-se, cumva incercand sa ne trimita un ultim mesaj , nu de adio, ci de speranta Uite , pot inca sa ard, dati-mi un trup si am sa ard mai  luminoasa si mai puternica!, dar vai , trupul nu mai vine si , ca o speranta inselatoare , se stinge incet incet … Dati-mi un suflet si am sa insufletesc din nou acest corp care nu isi mai asteapta azi decat linistea finala , fara a mai crede in nimic, fara a mai lua in calcul ca viata cica ar fi imprevizibila. Imprevizibil era somnul acelui fluture atat de fragil si a doua zi, cand am trecut pe acolo, nu mai era nici el nici trandafariul ce-i servise de lacas si de pat pentru un moment… Cand o sa treceti a doua oara pe aici , oare am sa mai fiu , am sa mai exist inca? Pentru ca simt ca ma sting la fel de implacabil ca flacara lumanarii arse pana la capat, ca desi incerc uneori sa arat o frunte senina si neimpovarata de eternele furtuni, nu fac decat sa ma prabusesc mai tare in secunda urmatoare in sinea mea.. Bucata cu bucata , sentiment cu sentiment , plec pe rand , incet si nestiut si totusi raman in continuare mirat cum de nimeni nu isi da seama... e mai simplu sa razi sau sa ceri impetuos sa termin cu gandurile mele, care nu iti sunt pe plac, desi sunt tot ce mi-a mai ramas , ganduri razlete si sentimente covarsitoare, care ar incovoia cu totul un Atlas cat de puternic, daca le-as putea traduce in cantitati masurabile si cuantificabile cat mai exact. Poate mai bine, as ajunge sa ard universul meu  si universul altora cu totul, nu numai al meu.

.

Bucata cu bucata plec. In fiecare zi cate putin. Si ma simt din ce in ce mai atras de implacabila chemare. Cum zicea marele Will.. iadul e gol si toti demonii sunt aici.  Un las si un egoist pana la capat! ai sa zici ca am fost, cand vei vedea stralucirea de gheata a ochilor mei goi si goliti de orice sentiment.. oare atunci vei intelege ca nu au fost cuvinte destule sa descriu ce am simtit si cat de mult am sperat sa nu se ajunga in punctul mort , in punctul in care nu mai la ce privi in fata ta, spre viitor, pentru ca tu insuti nu mai esti decat finalul si amintirea unui trecut trist si apasator? Vei intelege in ziua aia cat de mult ajunsesem eu sa te inteleg, sa te simt aproape,  sa ma simt aproape de tine , sa ma simt in fiecare clipa undeva in siajul fiintei tale, incercand sa te ajung din urma dar cu fiecare pas facut sa imi dau seama ca raman si mai mult in urma, ca nu mai am sanse sa te ajung nici daca te-ai opri cu totul pentru ca erai decisa sa nu te mai intorci, sa nu te mai uiti in urma, sa nu mai vezi umbra aceea sovaielnica care te urmarea peste tot, scapata din iadul existentei sale si tanjind sa nu fie decat ceea ce nu mai ajunsese sa ajunga vreo data… Ca acel fluture cu aripi fragile, care si le deschide pentru prima oara dupa ce a iesit din temnita intunecata a crisalidei sale, dupa ce atata vreme nu a fost decat o omida scarboasa, dizgratioasa si urata de toti , care pentru prima oara vrea sa isi arate puritatea si frumusetea sa uluitoare, incercand vai sa isi deschida aripile , pentru primul zbor ezitant si cand sa isi ia intr-un final avantul , este brusc calcat in picioare de un bocanc nepasator.. Este tragedie mai mare?

Cuvintele si-au pierdut intelesul, si-au ratat scopul. Gesturile simple s-au amestecat cu greselile trecutului, ignorate fiind, desi poate ziceau mai mult decat o mie de cuvinte. Si durerea mea, oh.. atat de sublim ignorata, disecata, rasfranta, intoarsa pe toate partile si aruncata intr-un final inapoi  impotriva mea ca acele valuri care in drumul lor victorios catre uscat se izbesc de o bariera imensa de piatra si in loc a a fi capabile sa o depaseasca in talazuri de spuma , se intorc furioase spre punctul originar… atat de sublim fu intoarsa impotriva mea propria mea durere , ajungand in cele din urma sa fiu punctul comun al atator unde si cercuri care de fiecare data sa intorceau mai puternice si mai hotarate unde le era locul de plecare,  in sufletul meu zdrentuit ca velele unei corabii purtata de-a valma intre muntii de apa iscati de uraganul pustirii sfarsitului lumii.. si din zdrentele mele nu am mai reusit nici macar sa imi fac giulgiu , sa imi adun aripile ranite si sfaramate, sa ma infasor intr-un definitiv lintoliu si sa imi vad tacut de drum... tanjeam catre tine ca acele insecte imbatate de lumina lumanarii , tinzand tot timpul sa se imbete cu lumina ei atat de promitatoare si ajungand in final sa se zvarcoleasca de durere cand aripile lor nu mai sunt nimic decat hidoase ramasite contorsionate.. 

Din toate gandurile mele razlete nu a mai ramas decat o mana de cuvinte aruncate vijelios si dintr-o rasuflare pe acest bucati de hartie care nu isi mai au nici o menire, nu mai au nici un scop, scopul lor fiind evitat cu grija si pierdut in cele din urma pe drum, testament si ultim martor al framantarilor ce mi-au zbuciumat mintea neintrerupt in ultimile zile, cand cu tamplele albite mult inainte de vreme si cu mainile tremurand de neputinta, incercam sa imi clarificam ce simt sau ce ar trebui sa simt si de ce orice cuvant al ei, in loc sa imi trezeasca macar umbra unei sperante sau a unei bucurii de moment, nu reusise  decat sa ma faca sa ma afund si mai mult in iadul existential in care ma propulsasem , in iadul in care ma aruncase si in care ma simteam atat de insingurat, caci nu era nimeni acolo sa imi asculte macar o data, cu mintea limpede si detasata, pledoaria mea finala. Randuri dupa randuri se asterneau in graba , aparand si disparand fulgerator, fara a avea timp sa gandesc , sau macar sa imi dau seama ce simt, scriind ca posedat de o alta fiinta, cu totul straina si enigmatica, incapabil sa imi recitesc compozitiile la final , fara a obtine nimic, decat o noua prelungire, un nou termen, o noua infatisare in fiecare zi in fata propriului meu tribunal unde in fiecare zi primeam acelasi verdict implacabil , transpus in vocea aceea atat de suava si inselatoare care imi soptea neincetat si necontenit in ureche, in fiecare clipa : vino.. vino..vino.. de ce te mai chinui? De ce mai insisti sa ramai? De ce nu vezi ca totul e pierdut fara de speranta si nu mai exista nici o speranta pentru tine biet suflet chinuit? Vino , nu mai ezita, nu mai astepta nu mai irosi nici o clipa aici, vino…  Cat sa-i mai rezist, cum sa-i mai rezist , cum sa ma prefac ca nu aud, sa ignor, cand nu imi puteam pune pur si simplu palmele pe urechi penru a zice Nu existi, cand vocea era in mine, in mintea mea, in sufletul meu , in fiecare celula a acestui corp atat de pacatos? Cum sa ignor atunci aceasta chemare sfasietoare si pustiitoare, cum sa aman? Cum sa fug? Cum sa fug de mine insumi , cand la capatul liniei nu eram decat tot eu , asteptandu-ma cu un zmbet senin si rece? Nemuritor? Cum sa mai evit? CUM?

Mainile imi tremurau sub tensiunea momentului , ma simteam ciomplet depasit de situatie, in haosul din jurul meu singurul lucru palpabil era zbarnaitul degetelor ce alunecau cu o viteza majestuoasa deasupra foilor, nu mai reuseam sa imi dau seama de nici o idee, de nici un gand. Sentimentele erau toate pierdute undeva intr-un noian de amintiri si de durere, de ignorare si ignoranta.. cum sa ma mai explic? Cum sa mai arat ce era in mine pe cale sa se stinga, cum sa mai arat ca nu eram decat un proaspat fluture, iesit din temnita sa.. gata sa zboare, dar strivit de lume? Cum sa-i mai arat, cand ea insasi ajunsese sa se confunde atat de mult cu lumea si in loc sa fie acel trandafir pe care sa imi asez ostenit trupul dupa primul zbor, nu era decat talpa mare si butucanoasa ce insista sa ma trimita in neant, in nefiinta, acolo de unde nu m-as mai fi putut intoarce niciodata, indiferent cat de mult m-ar fi durut si as fi incercat sa evit...Cum sa o fac eu sa inteleaga ca in mine se stingea orice lumina, ca nu mai eram decat o umbra sovaitoare , cand ea nu reusea sa inteleaga ca simplele ei vorbe nu izbuteau decat sa ma arunce inapoi unde nu imi doream sa ajung, ca desi poate intentia ei era cea mai frumosa, de impartasire a unor momente despre care stia ca m-ar putea bucura, ca ar fi trebuit sa ma bucure , dar cum sa-I mai explic eu ca tocmai prin lipsa mea de la acele momente nu reuseam decat sa ma ingrop de viu , din nou si din nou si din nou… Cum? 

Murea in mine un intreg univers, o intreaga lume isi facea grabita bagajele pentru a prinde ultimul tren , ultima portita de scapare sub forma acestor cuvinte, sub furia tot mai amenintatoarea neantului ce  venea cu fiecare clipa catre trecea.S i ce simplu mi-era si dor mi-era si cat de atras eram sa fac acel gest pe care ea nu mi l-ar fi iertat niciodata , dar ce mi-ar mai fi pasat mie, in linistea mea finala , de iertarea sau de durerea sau de regretul ei? Cand nu as mai fi fost deloc aici,  nici macar cat mai fusesem in ultimele mele zile.. Cum sa-i zic asta? Cum sa-i zic ca tocmai prin neiertarea ei nu facea decat sa isi netezeasca calea catre ultima si de neinvins alegere, cand mintea mea ar fi fost golita complet, pustiita, nefiind nici macar precum mintea beblusilor care sunt gata sa absoarba tot ce e in jurul lor si sa descopere acest univers ce sa naste o data cu ei.. in mintea mea nu ar mai fi fost loc de o alta lume, de o alta nastere.. caci nu as mai fi apartinut acestei lumi.. iar durerea mea ar fi fost incet incet uitata si peste figura mea s-ar fi asternut praful tacerii si al nepasarii , cand din mine nu ar mai fi ramas decat fotografii taiate pe jumatate, de unde eu as fi lipsit pe de-a intregul, cum lipsesc de atata vreme. Ar fi inteles ea vreodata cata durere era in mine cand lipseam din acele momente si cadre de care ar fi trebuit sa ne amintim cu bucurie tot restul vietii? Cum sa te bucuri de ceva din care tu nu mai esti parte? Cum sa te bucuri cand stii ca tu , tocmai tu ratezi aceste momente si amintiri care iti sunt interzise pentru totdeauna, duse si de neintors si ca nu mai poti sa le vezi decat cu ochii impainjeniti ai unor  chipuri care ti se sterg din memorie, blocate pentru totdeauna la momentul plecarii? Cum sa imi fac inteleasa aceasta durere? 

De neoprit imi parea alegerea, de neinteles motivatia , si totusi , nu ma puteam infrana sa nu ma gandeasc tot timpul la ea, intr-un amalgam de amintiri si de imagini si de doruri care ma depaseau in fiecare si, in rarele momente in care imi permiteam sa dorm , acest carusel haotic deveanea si mai de nestapanit. Cum sa-i arat acest tumult, cand intre noi era o bariera de netrecut? Cand parea a nu mai fi nimic si , daca totusi poate mai era ceva, era atat de bine ascuns si disimulat incat era imposibil de intrezarit. Cand nu mai ai nici o speranta si cand si ultimul fir de care te incapatanai sa te agati aluneca sub degetele tale, cum sa ai mai ai puterea sa te mai opresti din cadere? Cand esti in plina prabusire, cum sa te opresti? Cum sa-ti gasesti alinarea cand te rostogolesti din ce in ce mai tare in propria ta neputinta, in propria ta nesabuinta? Cum sa regasesti zambetul sincer cand in jurul tau nu mai e nimic? Decat o prapastie de necuprins in concepte logice? 

Cum sa exprim toate aceste sentimente, cand cuvintele nu mai au nici o putere? Cand nimic nu iti mai e acceptat… cand esti renegat complet? Cum sa nu alegi sa pleci? Si de ce te-ai mai opri? Viitorul nu e decat un nor pustiu. Prefer chemarea turbata a vantului de toamna , a furiei naturii ce sta sa moara decat unei vesnice sperante ca va mai fi poate o alta primavara, ca au sa mai rasara trandafirii.. 

SI trandafiri am sa iti dau in ziua plecarii mele…