xantipa 2

1.

Din nou.

Din nou negru pamant incerc sa exorcizez nu o dragoste ratata ci o dragoste perfecta pentru mine, asa cum imi parea a fi, din pacate doar mie. Din nou in acelasi punct mort, in acelasi punct in care ai ratat , acel punct in care nu ti-ai fi dorit sa ajungi  din nou vreodata si in care erai ajuns fara ca macar sa stii, fara ca macar sa banuiesti , fara macar sa fii constient ca tu esti deja acolo dar nu e nimeni sa iti spuna , sa te stranga sfios de maneca si sa te faca atent ca ceea ce credeai ca e realitate e doar ceea ce mai ramasese din ceea ce ar fi putut sa fie dar.. nu a fost sa fie.  Din nou in fata goalei foi de hartie, din nou cu ochii stinsi , din nou cu gandurile negre, incercand sa intelegi, din nou.. de ce. Fara raspunsuri,  fara intrebari, fara greseli, sine ira et studio, fara nimic concret din care sa intelegi ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, cum s-a intamplat din nou sa ratezi totul, cand totul parea  a fi la indemana ta , un fruct parguit catre care doar sa intinzi mana ca sa il culegi stiind ca e doar al tau si atata.. si convins fiind ca totul este bine sa descoperi cu stupoare ca, de fapt nimic nu era bine..decat cel mult in capul tau. Fara certuri, fara greseli , fara nimic prin care sa intelegi cum de ai ajuns iar la fundul unui sac ce pare a fi fara de fund si din care singurul lucru pe care il mai poti scoate este o singurate atat de absoluta incat simti noaptea murmurul pamantului zvancnind sub tine. Liniste, tacere, singuratate e tot ce ai. Din nou. Si din nou.  Si vestea cazuse ca un traznet, fara nici o presimtire, fara nici un indiciu, fara nimic. Doar o simpla vorba.. o simpla zicere.. o simpla rostire.. a fost indeajuns sa faca tandari tot raiul in care credeai ca esti, lasandu-te atat de socat incat sa nu mai fii in stare de nimic decat sa te rogi sa nu … sa nu o iei de la capat. Fara sa intelegi nimic, traind mecanic, fara sa stii ce e cu tine, de e zi sau noapte, sa nu fii in stare sa inghiti nimic decat lacrimi si dureri si eterna intrebare : de ce? De ce iar? De ce din nou? De ce se intampla din nou?

Uneori ma simt ca un prizonier condamnat sa se plimbe in Cernobal, liber sa plece dar constient ca e condamnat pe veci de invizibila sa lesa, ca tot de ce se atinge e destinat sa moara , si tot ce strange in brate nu mai are decat sansa sa se ofileasca sau sa fuga inspaimantant de implacabilul destin. Ma plimb singur pe strazile Cernobalului meu..tinandu-mi lesa in mana, in suflet.. in mine. Ma plimb simtind lumea cum trece iar prin mine, fara sa o simt, fara sa o vad, fara sa simt ca exista ea, nemaiexistand in cele din urma eu, din nou ma plimb singur pe tacutele culoare ale amintirii, ale convietuirii deja familiare cu un eu eviscerat de orice speranta, cu un sine angrenat in moarte.  Uneori imi dau seama ca traiesc din amintiri, prin amintiri, in timp ce amintirile mele devin tot mai fade in lumea indepartata a celor care exista senini si frumosi in nestiinta lor. Departe de ei, departe de lumea lor ,  eu ma sting in sinea lor in timp ce in sinea mea le creste amintirea stiind ca va ramane cumplit de clara si de dureroasa pana la final pentru ca, blestemat fiind, la final nu ramane decat durerea amintirii unor clipe care pareau a imbolnavi de gelozie cele mai frumoase povesti de iubire din istoria lumii. Iubirea lor, moartea mea, singuratea lor, fericirea mea, niciodata compatibile, niciodata impreuna, niciodata  impreuna pana la capat, sentimentele mele tot timpul in antiteza cu tot ce era in jurul meu. Si macar de as fi putut uri, macar de as fi putut sa strig ca sunt si eu vinovat fara sa imi inventez vini inconstente , macar de as fi putut urla : de ce iar eu? Si eu , macar de as mai fi putut face ceva, spera ceva, indrazni ceva. Dar din nou, in mod implacabil, am ajuns de unde am plecat, am ajuns la aceeasi constientizare interioara ca poate sunt damnat doar sa gust din fericire, un sisif de moda noua condamnat la a-si urca povara si a o lasa la gura raiului, de a trage in  piept promisiunea unei fericiri cum nu avea sa mai fie pentru a fi aruncat inapoi in genunea de unde tocmai iesise cu o noua povara de carat, rumegat, acceptat, vindecat ca intr-un final sa isi ridice plin de sperante privirile catre taramul interzis de unde tocmai aterizaze distrus si infrant. Si se ridica iar.. sa ma ridic iar ? Sa ma ridic iar cu privirile pline de speranta ca poate de data asta ceea ce mi se parea de neatins o sa ramana acolo plina de fiinta cand tremurand am sa intind mana catre ea , ca nu o sa mai dispara tremurand la atingerea mea plapanda? Nu, nu indraznesc sa mai cred si sa ma mai hranesc cu iluzoria speranta ca poate macar de data asta va fi bine. Blocat in sinea mea intre doua lumi, niciuna reala, constient de ratarea eterna si de implacabilul destin care imi spusese iar nu, penduland intre a fi si a nu fi ceea ce nu credeam ca as fi putut fi, cersetor umil al firmiturilor cazute de la propriul meu festin, din nou ma regasesc in aceeasi atitudine catatonica si lipsita de orice speranta.  

Lipsindu-mi cuvintele si durerea initiala, lipsindu-mi durerea si regasind doar franturi din disperare, cioburile imi stau din nou in fata, asteptand sa fie reunite in strigatul de durere pe care il asteptam din nou sa ma izbaveasca de mine insumi, dar de data aceasta lipsea. De data aceasta nu puteam nici macar sa incerc sa exorcizez demonii din mine, sa imi sparg sufletul bucati ca sa nu mai ramana nimic si sa incerc sa refac un puzzle tot mai schingiuit prin care sa ma reinventez si sa inzdraznesc intr-o zi sa sper din nou ca din nou , in alta azi , voi gasi o alta speranta si putere de a lupta, de a o lua de la inceput, de a crede ca poate totusi , undeva, candva, cumva nu voi ateriza din nou cu aripile rupte de indrazneala de a visa la ceea ce nazuisem poate din totdeauna.. si imi fusese refuzat brutal cel mai adesea, dar uneori cu o inegalabila siretenie astfel incat socul final al trezirii la realitate este scaunul de langa  tine care inca se clatina dupa ridicarea celuilat, dar in la finele zilei ramane gol pentru ca cel de langa tine a devenit strain si nu se mai intoarce, indiferent cat de incredibil ar parea totul. Rafinamentul unei asemenea condamnari nici macar nu imi mai suna a pedeapsa divina, nu imi mai suna decat a blestem, si tot ce imi mai rasuna in urechi sunt propriile mele ganduri caci sunetul vocii ei deja incepe sa imi devina strain, sa mi se estompeze din inima si din suflet, sa nu il mai recunosc in sinea mea, sa nu il mai stiu desi poate uneori e tot ce mai ramane. O vorba, o soapta, un suras.. si le pierzi, le uiti si se distrug in sinea ta prin trecerea timpului pe care ai vrea sa il dai inapoi doar ca sa afli ca, de fapt nu mai e nici macar cat ai fi sperat ca mai e. Imi lipsesc cuvntele, imi lipsesc sentimentele, imi lipseste durerea si ura si freamatul necesar sa ard totul ce e de ars, imi lipseste lipseste inspiratia sau betia sentimentelor in care ma inecam candva, imi lipseste tot ce as fi putut folosi candva sa incerc sa scriu ce am de scris, imi lipseste tot pentru ca de data asta nu mi-a lipsit nimic din ce as fi avut, de data asta imi caut doar greselile fara sa mi le gasesc , fara sa ma izbesc de ele fara sa scormonesc prea mult dupa ele, pentru ca de data asta nimic nu e nimic la fel. De data asta nu e strigatul de agonie al izgonirii din rai, un monoton monolog care sa zugraveasca doar regretul pierderii unui rai posibil , de data asta e nu doar ciudat, de data asta e de nedescris. Pentru ca la o prima impresie nu tu , cel care scrii randurile acestea, esti cel care a gresit. De data asta nu mai e nici o greseala, de data asta e doar o terminare atat de brusca incat nici nu mai stii ce  e. Ce a fost. Ce ar fi putut sa fie dar nu a mai fost sa fie pentru ca desi totul parea ideal, de fapt ajunsese sa fie ireal pentru ca nu mai exista deloc. Si imi lipseste furia si disperarea pentru ca socul a fost atat de cumplit si de neprevazut incat nu a mai ramas loc de ele. Pentru ca inca pare imposibil de crezut ca dintr-o data ceea ce numeam in gluma ca fiind poate una din marile povesti de iubire nestiute si atat de frumoase prin simplitatea ei..era de fapt doar o inchipuire, o fantasma incat acum, la finele ei, aproape ca m-as intreba daca nu am visat cu ochi deschisi , daca nu a fost totul o iluzie cumplita si ca poate nu sunt decat un simplu prizoneir al unei camera albe care inca se mai leagana tacut cuprins in lumea lui fara de scapare, nebun si inconstient ca in jurul lui nu e nimic .  Macar de as fi visat, macar de m-as trezit cu zambetul amar al unui vis frumos cand de fapt inca imi doresc sa imi dau seama ca acesta e un cosmar din care nu ma pot destepta  si ca cea pe care o vedeam atat de pura si aievea in fata ochilor, e langa mine incercand disperata sa ma smulga din chin. Din pacate nu e. Din pacate totul a fost real , desi ca intr-un vis si vis-ul din pacate nu mai e.. decat un chin. Si ma simt mai lipsit de inspiratie ca niciodata pentru ca desi simt colcaind in mine durerea, mi-e imposibil sa o mai scot la suprafata, atat de frumoasa e amintirea a ceea ce a fost, atat de trista e umbra a ceea ce putea sa fie , atat de gingasa trecerea ei pe langa mine incat blocat ma simt si fara de putere in a scrie, in a descrie, in a gasi cuvinte incat sa cladesc imaginea lumii minunate care a fost si in care imi este interzis sa ma mai intorc pentru ca, pe langa ca a nutri speranta suna a blestem sunt constient ca timpul sterge tot ce a mai ramas bun, ce a mai ramas bun.  Constient ca nu mai reprezinti nimic prea bun, decat poate un cineva si ca din cel care credeai ca esti nu a mai ramas de fapt nimic, constient ca nu ai sa primesti raspunsuri pentru ca nu ai primit nici macar reprosuri, constient ca nu iti gasesti nici o greseala decat cel mult greseala de a nu fi realizat ca totul e prea perfect ca sa nu fie gresit, constient ca in singuratatea ta de acum poate nu faci decat sa regasesti singuratea ei de atunci…  ca o compensare.  A faptului ca poate nu e indeajuns de dureros pentru mine, ca nu simt durerea pe care as vrea sa o simt ca sa pot sa ma uit inapoi cu manie si sa o uit astfel.. dar cum sa uit? Cum sa uit faptul  nu doar ca am fost intr-un rai in a carui existenta nu am crezut vreodata , cum sa uit ceea ce ar trebui , ar fi trebuit sa imi ramana in suflet atat de pur si perfect pana la capat si nu fac decat sa constat ca acest capat a venit cand nu credeam ca ar putea vreodata a fi posibil ? Cum sa descriu durerea din mine ce sta sa izbuneasca pentru ca am pierdut-o atunci cand simplul gand ca ea si-a aplicat privirea fugitiv asupra mea ma face sa ma simt plin de bucurie pentru ce a fost astfel incat imi e imposibil sa simt la modul palpabil durerea care ar fi trebuit sa ma copleseasca acum si sa ma simt un monstru nedemn nici macar de aerul ce il respira. Nu reusesc sa ma gandesc la ea decat tandru , nu reusesc sa mi-o inchipui altfel decat a parut a-mi fi, cu zambetul ei atat de senin si invaluitor incat ar face biata gioconda sa se intoarca rusinata cu fata la perete si mi-e imposibil sa merg mai departe. Pentru ca in afara de socul initial si de momentul de teroare muta cand am oscilat intre a lupta sau a abandona la modul definitiv, cutremurat de pierderea ei atat de neasteptata , in afara de durerea coplesitoare ca am putut fi atat de orb si de a nu fi fost ce as fi vrut sa fiu pentru ea, mi-a fost imposibil fie si o clipa sa ma gandesc altfel la ea decat plin de dorul ei si de tot ceea ce imi fusese pana in clipa in care aflasem ca sunt , din nou, singur. Si as vrea sa urlu de durerea pierderii ei si.. nu pot. As vrea sa simt ca mi se rupe sufletul bucati, ca lumea mea se prabuseste, ca nu mai am nimic si desi nu mai am nimic si am sa raman un nimic in ochii ei.. mi-e imposibil. Si oricat as incerca sa ma desprind, nu fac decat sa repet acelasi cerc in fiecare clipa si sa nu obtin nimic, pentru ca ma intorc la faptul ca nu am raspunsuri la intrebari ce nu mi le pot pune pentru ca totul imi pare atat de incredibil inca incat ma simt golit de substanta, ma simt golit de tot ce ar fi trebuit sa imi fie evident , ma simt golit nu de vina , ma simt golit pana si de tentatia de a incerca sa atribui cuiva o vina. Dar fara de vina mi-a fost si la insistentele mele singurul raspuns era.. esti perfect, esti un om minunat si nu ai nici vina. Si nimeni si nimic nu a avut vreo vina si totusi.. singur. Si negru pamant cumva in sinea mea, sperand ca poate de data asta , ca macar poate de data asta va fi totusi poate altfel. Sperand degeaba, evident fiindu-mi ca e imposibil, blocandu-ma pana si in incercarea de a o mai vedea o data.. cu vocea ei atat de ferma in a-mi spune sa nu mai incerc, sa nu mai sper, sa nu mai cred pentru ca s-a terminat definitiv si sa nu imi fac iluzii ca am sa o intorc din drumul ei pe care si-l alesese si totusi incercand sa ma convinga ca nu am gresit cu nimic, atat ca.. nu a fost sa fie. Ma invart si ma chini sa aflu ceva . Sa inteleg ceva. Sa inteleg ce a fost, nu atat pentru mine, cat pentru ea. Sa aflu de ce aplecat. De ce brusc am cazut fulgerator din rai, fara ca macar sa devin satana,fara ca macar sa aud un singur repros, fara ca macar sa imi gaseasca vina sau ma acuze de ceva, fara ca macar sa imi zica de ce a fost nefericita, fara ca macar sa inteleg cand si cat am fost parte din sufletul ei si mai ales fara sa inteleg cumde, desi credeam ca Ii oferisem totul, de fapt nu-i ofeream sau nu-i mai ofeream nimic din ce si-ar fi dorit ea. Incerc, incerc sa inteleg , si nu reusesc, cum nimeni din jurul meu nu a reusit sa inteleaga ce s-a intamplat cu ea , atat de brusc sau atat de insesizabil …  Si insesizabil simt ca ma cuprinde durerea si disperarea.. de a o sti la fel de senina si perfecta si pura cum mi-a fost mie, si la fel de indepartata ea pentru mine si de neinsemnat eu pentru ea ca pana in ziua in care o cunoscusem.. Atatea zeci de intrebari fara raspuns, atatea momente in care simt ca nu reusesc sa mai fac fata oricarei lipse de logica din finalul povestii noastre…

            Dar stiu ca desi acum imi lipsesc raspunsurile la intrebarile ce ma coplesesc, intr-o zi am sa le aflu. Si desi stiu ca acum suntinca intr-o stare acuta de soc, intr-o zi are sa vina si descatusarea si eliberarea de lipsa acestei dureri care imi e atat de familiara, stiu ca vor veni crizele si iadul grabit sa cuprinda si sa prinda in vartejuri de durere si nebunie din care nu stiu daca voi mai scapa intreg de data asta. Stiu ca nu imi vor lipsi. Cum nu-i lipsesc eu ei acum. Sau mai incolo. Sau niciodata.

Cumva am ajuns la concluzia ca orice carte trebuie scrisa pe genunchi sau in genunchi, departe de orice urma de civilizatie daca vrei sa transmita cu adevarat mesajul pe care il ai in tine sau daca vrei sa scapi de acele sentimente fata de care pastilele sau alcoolul sau o mica sinucidere nu te mai ajuta sa faci fata. Si totusi, cum sa descrii o dragoste nu dupa ce ai pierdut-o pe ea, cealalta jumatate a intregului, ci cand nu iti mai pasa de ea deloc? Cum sa transcrii ce simteai pentru ea la un moment care poate fi atat de apropiat in trecut si totusi care nu iti mai zice nimic dar despre care simti ca vrei, ca inca vrei sa zici absolut tot? Cand firele ei de par inca sunt peste tot in casa ta, cand agrafele ei inca stau pe marginea chiuvetei tale, dar tu nu mai insemni nimic pentru ea si ea, EA, cea care erai raiul tau si tot ce credeai tu ca ti-ai dorit vreodata intr-o femeie, e doar un chip  pe care  acum il vezi strain  si distant in fotografii   nu pentru ca asa te vede ea ci pentru ca sufletul tau nu mai simte nici macar nevoia de a-si aminti numele ei, cum sa crezi totusi ca nu a fost decat un vis frumos  dintr-o vara tarzie si ca toamna ce v-a unit nu e toamna vietii tale, ci o simpla toamna in care totul parea prea putin si povestile pareau a fi realitate ? Si daca unii au scris sute de pagini despre doar 60 de ore sau chiar si mai mult despre o singura zi, fi-voi eu in stare sa extrag esenta timpului ce ne fusese acordat fara sa ajung sa-i pierd identitatea, frumusetea si mai ales fara sa imi pierd iar mintile crezand in imposibilul ce imi parea posibil la un momentdat, chiar daca ar fi fost sa-I sacrific intreaga mea viata sau fiinta? S-au facut filme despre povestile de dragoste ale unei singure nopti dar ma intreb in fiecare zi daca voi fi capabil nu sa refac o actiune, ci macar sa transcriu, fara dialoguri inutile, fara nimic care sa ajute, doar simplu text neintrerupt o relatie care parea a fi destinata infinitului pana cand am descoperit ca acest infinit era format doar din secunde muritoare care odata scurse, au pus punct definitiv a ceea ce credeam ca nu se va sfarsi niciodata si pentru care eternitatea imi parea mult prea putin, imi parea doar o clipa, imi parea doar un prag pana vom ajunge in alt univers unde vom recreea povestea noastra de dragoste inca si minunat decat fusese aici, in lumea asta, in mintea mea, in sufletul meu.

Prea des uitam sa fim oameni, cu greseli si invataminte, cu bune si rele, prea des uitam sa ne uitam in oglinda si sa ne privim goi in noi insine, sa descoperim nu cine suntem, pentru ca nu stim, nu cum ne vad altii, pentru ca nici asta nu stim, ci sa descoperim ca..suntem. Ca suntem tineri, ca suntem adolescenti, batrani sau maturi, dar ca suntem, existam, fiintam, devenim.Prea des ne oprim in loc si refuzam sa renastem din cenusa propriei noastre fiinte, din cenusa celor ce am fost ca sa devenim semintele unei nou inceput, ale unei noi vieti chiar daca traim deja, prea des uitam ca noi suntem centrul propriului nostru univers si ca nimeni in afara de noi nu are grija ca noi sa fim…bine. Prea des suntem egoisti cu noi insine, punand altii, altele, orice pe primul loc in afara de ceea ce ar trebui sa fie esential : spiritul nostru. Fara a numi asta vanitate sau egoism, fara a fi egocentrici sau avari, prea des uitam ca fara noi, nu exista nimic, si nimic nu ar fi posibil fara actiunea noastra interioara. Ma simt ca o pasare pheonix.Mort in sinea mea am ales sa mor si mort am fost. Pentru cat timp? Nu stiu. Dar stiu ca fara sa imi dau seama o noua existenta a inceput sa creasca in mine cand trecutul mi-era atat de prezent in minte si imi coplesea viitorul facand din clipa prezenta o clipa irosita inca inainte de a se naste. Voi sti sa fructific o noua existenta astfel incat fara sa imi uit trecutul sa imi creionez un viitor de care nu eu sa fiu mandru, ci cei care imi vor urma? Nu stiu, dar poate am sa aflu. Timpul curge si povestea se scrie singura. La fel cum singura se va scrie si aceasta poveste a unui viitor ce nu va mai avea loc, nemaiavand existenta in lumea noastra. In lumea mea. Dar in lumea altora… cine stie?

.  Nu am de gand sa te invinovatesc de nimic, indiferent daca esti sau nu vinovata, indiferent care e adevarul de fapt si cat de mult ai gresit. Pentru ca stiu ca desi sunt un munte de durere, pentru ca desi stiu ca sunt capabil sa fac enorm de mult rau cand sunt scos din sarite, si oh cat de scos din sarite am fost… stiu ca in mine cel mai important este ca e un ocean de bunatate si un intreg univers de dragoste care abia asteapta sa rupa din nou zagazurile si sa rabufneasca pentru alta fata sau femeie. Sigur insa ca nu va mai fi la fel de total si coplesitor cum a fost pentru tine, probabil ca am sa dau cu picatura cat sa arat ca imi pasa dar nu voi mai arata cat de enorm mi-a pasat cum mi-a pasat fata de tine.Nu glumesc cand zic ca ai fost cea mai mare dragoste pentru mine pana acum si probabil singura si ultima. Dragoste inteleasa la modul absolut, total, real, adanc si mai ales in modul ei cel mai profund si gingas. O dragoste din care s-ar fi nascut romane sau cantece, daca as fi avut inclinatie. Da, am sa scriu povestea noastra si parti din paginile astea vor fi acolo. Cei care te-au cunoscut te vor recunoaste, cei care nu stiu cine esti te vor invidia. Stiu multe femei care au ramas mute in fata durerii mele absolute. Cum absolut a fost totul in relatia asta pentru mine despre care stiu ca o voi pastra in adancul inimii mele, acolo unde pastrez cele mai frumoase imagini si momente cu fetita mea. Amandoua pierdute, amandoua iubirile vietii mele. Fiecare absoluta in felul ei si fiecare interzisa pe vecie.  Voi scrie toate astea si voi incerca sa dau ce e mai bun in mine chiar daca va fi sa sfarsesc ca Yukio Mishima . Nu ma tem de un asemenea final… pentru ca stiu ca la un momentdat nu doar ca mi-am imaginat intreaga viata alaturi de tine ci era singurul lucru pe care mi-l mai doream si e destul de greu cand iti pierzi idealurile cele mai dragi.Stiu ca voi proceda cu tine cum am procedat cu fetita mea, am sa rup orice contact si nu am sa urmaresc ce se intampla cu voi decat poate de la celalalt colt al galaxiei, pentru a nu va tulbura si mai ales pentru a nu imi provoca si mai multa durere pentru ca voi sunteti iubirile mele interzise si pentru ca stiu ca fiecare in sensul ei nu poate intelege acum ce a insemnat fiecare pentru mine si ce as fi vrut sa fac…daca as fi fost lasat sa fac si cate sacrificii eram in stare sa suport. Pana la urma a trebuit sa aleg unul din sacrificiile finale ca sa aveti o viata linistita stiind ca intr-o zi o sa priviti in urma regretand si mai ales dorindu-ma sa ma fi cunoscut cand timpul inca nu era trecut atat de iremediabil.In fine, nu ma simt batran desi unori simt ca intreg universul e tanar comparativ cu mine. Stiu ca te-am adorat enorm, mai ales omul din tine care imi parea atat de fascinant si de la care stiam ca am enorm de multe de invatat si am invatat atat de mult intr-un timp incredibil de scurt si ca desi femeia din tine e fantastica, omul si sufletul pe care le vazusem eu ma amutisera si ma lasasera fara cuvinte prin superioritatea lor in fata mea. Ma inspirai atat de mult si imi dadeai o putere dincolo de orice inteles si imi parea ca intreaga lume inflorea prin tine si ma simteam nu doar implinit, ma simteam din nou om dar un om capabil sa mute muntii prin tine si pentru tine. Iar asta nu am sa uit niciodata cum nu am sa uit respectul pe care mi-l trezeai si faptul ca uneori ma simteam mic in fata ta si a ceea ce trezeai in mine cand ma uitam la ceea ce iti trezea interesul, cel putin atunci cand te cunoscusem asa cum te cunoscusem eu, ca un suflet ratacit intr-un timp prea modern si abrutizant pentru preocuparile sale cele mai intime. Imi placea enorm sa te sarut dar mai ales sa te tin in brate, sa te ating stiind ca esti acolo, ca existi , ca tu esti, ca imi erai ca o minune, ca un vis devenit realitate peste orice inchipuire si ma simteam implinit stiind ca esti langa mine, si ca eu sunt langa tine. Nu mi-am dorit niciodata sa te schimb sau sa te schimbi, erai perfecta pentru mine asa cum erai si erai tot timpul in mintea mea, asa cum mai esti uneori si acuma si nu ma mai saturam sa ma gandesc la tine si sa vorbesc despre tine cand puteam, tu..cea care erai primavara mea atat de minunata…. .Imi placea fundul tau la nebunie si imi placea sa te musc asa cum ma muscai tu la inceput cand ma sarutai si cum probabil il musti pe el acum si imi placea enorm gura ta dar mai ales zambetul tau atunci cand il puteam surprinde in niste poze pe care nu o sa le mai vada nimeni niciodata in afara de ochii mei si nici aia nu stiu daca se va mai intampla vreodata sau prea curand. Crede-ma, cel mai ades imi doresc sa nu mai fiu si stiu ca ar fi mult simplu daca pur si simplu nu as mai exista asa cum nu mai exist in viata ta si nu mai exist pentru tine dar inca imi staruire in urechi sunetul vocii tale , sunetul acelui SCUMPULE pe care stiu ca nu am sa il mai aud niciodata indreptat catre mine si regret amarnic ca nu te-am inregistrat niciodata ca din cand in cand sa imi aduc aminte de vocea ta si ma simt condamnat la neputinta stiind ca in curand o sa mi se stearga cu totul din minte sunetul ei si timbrul tau atat de inconfundabil…si nu pot sa nu zic ca imi placea faptul ca nu aveai nici o taina sa injuri onest si constant cand situatia o cerea si ca nu te prefaceai a fi o falsa usa de biserica, decat daca ar fi fost una pirat…Si despre ochii tai si verdele lor nu pot zice nimic fara sa risc sa il manii pe bunul Dumnezeu ca-I contesc creatiile sale perfecte dar pentru mine ei erau mai presus de perfectiune, de dor, de dorinta si abia asteptam sa-I vad, din nou si din nou si din nou si stiu ca nu m-as fi saturat niciodata sa ma pierd in ei nu ca intr-un imens ocean, ci ca in infinitul absolut…Adoram cum ma sunai la orele cele mai imposibile pentru mine si ca nu aveai nici un stres sa ma tii ore in sir de vorba si stiu ca as fi dat naibii pe oricine ar fi indraznit sa ma deranjeze cand vorbeam cu tine pentru ca acum stiu cat de pretioase mi-au fost toate acele momente si cat de imens va fi acest tezaur pentru mine pentru ca aici stau bogatiile cu adevarat, nu in bani si alte tampenii ci mai ales in amintirile minunate pe care le poti pastra despre cineva…. Nu pot sa nu imi aduc aminte de modul cum te trezeai dimineata si cat de proaspata si minunata erai in clipa in care deschideai ochii si cat de senzuala si provocatoare erai fara umbra machiajului pe chipul tau ce imi parea sculptat uneori de mana acea plina de dorinta a lui Pygmalion . Iar daca pentru mine nu aveam nevoie de nimic de la viata si stii foarte bine cat de putine imi trebuiau sau imi luam pentru mine, e inutil sa zic cum fiecare minut in lipsa ta era un nou veac de singuratate si cum asteptam cu sufletul la gura fiecare mesaj sau telefon sau orice care mi te-ar fi facut mai apropiata chiar si in plan imaginar.. iti dai seama acum,poate, ca urmeaza sa traiesc eternitate dupa eternitate in care voi fi lipsit de o Galatee aparuta in viata mea de nici unde atunci cand nimic nu mai era de facut si ca printr-un zambet si o privire sugubeata ai facut ca brusc sa uit de orice si sa vad in fata mea azurul marilor si al vazduhurilor pentru prima oara dupa ani de zile de intuneric, de iad si de uitare a ceea ce insemna viata cu adevarat si imi aduc aminte de acel moment dintr-o noapte minunata cand am indraznit sa te cuprind dupa umeri si mi-aduc aminte cu durere si tristete dar atata bucurie si seninatate in acelasi timp ca in acel moment, nu stiu cum te simteai tu, dar stiu ca eu pentru prima oara dupa enorm de multa vreme ma simteam in siguranta si daca ti se pare ciudat acest sentiment inseamna ca adevarul e constituit din cele mai ciudate lucruri…

 Stiu ca nu am incercat niciodata sa te aburesc sau sa iti vantur prin fata ochilor ceea ce nu se putea intampla pentru ca stiam ca nu are sens si stiu ca am incercat sa fiu cat mai onest posibil, chiar daca acum cred ca a fost o greseala si ca unele lucruri trebuie ramase nespuse dar stiu ca te-am iubit mai presus de orice cuvant si ca desi nu ma mai saturam sa iti zic asta… nu am sa o mai zic prea curand sau prea des. Imi pare rau,  dar e o drama si o rana acest cuvant pentru mine.Nu stiu cat sau daca ai suferit in momentul in care ai decis sa te desparti de mine sau ce ti-am inspirat eu, nu stiu cu ce ti-am gresit sau daca ti-am gresit in timpul relatiei dar stiu ca imi pare rau si ca regret. Stiu ca te iert si te iert pentru orice ai fi putut gresi si ca am sa iti pastrez o amintire imaculata in mintea mea pentru ca pentru o perioada de timp mi-ai aratat cum trebuie sa fie viata si mai ales cum arata raiul pe care nu am sa il mai ating niciodata si daca ti-am gresit cu ceva, stiind ca ti-am gresit imi pare rau si regret, chiar la modul infinit sau indefinibil. Nu stiu si nu am sa stiu niciodata ce imi rezerva viitorul dar stiu si nu mint si nu glumesc cand zic ca pentru mine ai fost, esti si vei ramane unica.

                Sper din toata inima nu in reincarnare, pentru ca dureaza prea mult. Sper ca exista universuri paralele si ca intr-un asemenea univers povestea noastra de dragoste continua din ce in ce mai puternica si ca randurile de mai sus nu sunt cele dintr-o scrisoare de adio ci cele din fiecare moment al existentei noastre perfecte dintr-o lume din care eu nu mai fac parte si nu am sa mai fac parte niciodata decat ca personaj abstract al unei povesti fara happy end  si sper ca in acel univers nu doar ca nu am sa te pierd niciodata dar ca tot ce am scris mai sus nu reprezinta decat cele mai banale lucruri pe care as fi putut sa ti le zic vreodata. Intalneste-ma acolo, nu am sa mai esuez iar…

                Mi-as fi dorit ca in acea noapte minunata de inceput de august ca toate acele stele cazatoare sa nu fi reprezentat anii noastri impreuna, ci macar lunile pe care ar fi trebuit sa le petrecem impreuna si ar fi fost atatia ani minunati la mijloc… din pacate au fost doar zilele puse la dispozitia mea ca sa incerc imposibilul si sa arat ca merit.Ca te merit. Din pacate.. nu am meritat nimic, decat o clipa de absolut si o eternitate de intuneric.

Si acum, ajunge. Sunt prea obosit si prea terminat fizic. Glontul a suierat incredibil de aproape si inca nu sunt ferm convins ca a facut bine ca m-a ratat. Poate inca nu a ratat. Poate inca ma cauta. Dar in curand voi termina de scris o poveste ce se va termina trist, fara happy end pentru ca nu exista unul si nu va exista niciodata dar care nu se va termina atat de trist incat sa iti smulga hohote de plans si sa blestemi soarta increbila a eroului care la final se prabuseste ca sa priveasca pentru ultima oara un cer albastru in timp ce totul se intuneca in jurul lui…  Dar, cine stie…

Fericirea nu mai exista. Glontul suiera tot mai ametitor…

Povestea inca se scrie.

Daca ai fi Dumnezeu, m-ai elibera din viata asta? Stiu ca nu am sa iti lipsesc indiferent ce se va alege de mine.

XANTIPA 11.

Si diavolii isi urla in jurul meu firesc chemarea.. uneori o simpla idee de genul asta ma facea sa scriu o poezie, pe vremea cand inca mai eram capabil sa imi eliberez demonii scriind in acest fel.. dar am pierdut si lucrul asta, cumva , candva, intr-un timp de care nu imi aduc aminte. Am obosit cumplit. Am obosit sa mai exist, am obosit sa mai gandesc, imi doresc mai mult ca niciodata sa fiu o leguma lobotomizata, fara idei, fara sentimente, fara nimic din ceea ce ma face cumva teoretic sa ma incadrez in rasa blestemata a lui homo sapiens sapiens.. nu imi doresc decat sa fiu o mica nevertebrata decerebrata, care nu face nimic decat sa se legene in ritmul nestiut al unei muzici neauzite, fara sa-i mai pese daca e vara, sau cald , sau ploua, sau daca a platit curentul.

Ar trebui sa dorm , e cumplit  de tarziu, si mult prea multe ore de cand sunt in stare de veghe… dar mi-e cumplit de frica ca am sa o visez iar, ca iar am sa visez ca totul e bine si suntem fericiti, ca iar am sa ma trezesc blestemand clipa trezirii, ca nu am ramas perpetuu in visul meu atat de drag.. E un blestem. Treaz fiind nu mi-o pot scoate din minte, orice as face, iar daca dorm.. ma consider fericit cand am cosmare in care satan ma strange de gat .. Simt ca adorm scriind si mi-e groaza sa ma culc, sa adorm, mi-e groaza de ziua de maine, ca o sa vina iar. La fel de lipsita de sens ca cea de azi, la fel de pacatoasa ca ziua de ieri si  de atat de goala de continut ca orice alta zi de care imi pot aduce aminte recent.

Nu ma mai ajuta la nimic scrisul , oricum nu a ajutat la nimic.  De ce nu imi spui toate astea la telefon?  Simteam o urma de ceva , acolo? Nu stiu… dar nu ma asculta niciodata, nici cand vorbeam , nici cand scriam , tot timpul cu senzatia ca vorbesc singur, defazat, ca totul se pierde pe drum … cum s-a pierdut totul.. Unde? Cand ? CUM? DE CE ? Nu stiu, nu reusesc sa imi dau seama, nu reusesc sa gasesc nici o explicatie cat de cat coerenta, atat stiu ca nu exista o gaura suficient de adanca in care sa ma ascund si din care sa nu mai ies veci. De as trai numai cu aer si lumina, m-as urca undeva intr-un varf de munte sa dispar pentru totdeauna.Ar fi mai simplu, dar.. nu e.  Din pacate , homo sapiens tine cu dintii de mine si imi refuza in mod indarjit plecarea , indiferent cum ar fi, sub ce forma ar fi.. ma tine hotarat, pentru ca paharul nu e gol inca, mai e destula drojdie care se cere bauta pana la ultima firmitura. Mi-e dor sa plec, si nu sunt lasat. Cu visele zdrobite, sperantele smulse si facute zob in mii farame mici, cu mainile si picioarele rupte, nu pot sa stau drept, vesel, senin si fericit, cum ar vrea ea.. nici sa zambesc, decat cel mult un zambet fals, de circumstanta, care in ochii mei nu e decat un ranjet feroce.. vreau doar sa ma prabusesc odata definitiv. Nu mai e nici o speranta, nu mai e lumina nicaieri in lumea mea si mi-e cumplit de dor de bezna grea, de liniste.. de acea liniste care nu mai lasa loc la nici o speranta inutila, la nici un gand sau sfat sau incurajare cum ca.. va fi bine, nu se stiu unde, cum , cand sau de ce. Imi suna prea fals in urechi ca sa mai cred in asa ceva. Am crezut ca nimeni altul in speranta, in speranta mea si cu cat am crezut mai tare , cu atat m-am prabusit mai puternic de fiecare data. Ametit, confuz, fara sa mai inteleg de ce se schimba de fiecare data regulile jocului in chiar timpul jocului, incercam sa o iau de la capat.. o data, de doua ori.. de trei ori, poate? Renuntand tot mai mult la mine, renuntand tot mai mult la orice,am renuntat la tot ce se putea renunta in numele unei palide iluzii, ca sa aflu ca acea iluzie nu era decat o fantasma de multa vreme si ca acolo unde incercasem sa imi cladesc castele de lumina, isi facusera de mult cuib fapturi intunecate si fara mila. Am incercat sa inteleg, sa renunt si la mine, inca sperand, inutil si fara sens, dar inca sperand, dar NU. Nu a contat, nimic nu a contat. Orice sfant  o lasa demult balta, infuriat pana in maduva oaselor si injurand printre dinti in timp ce pleca sa isi vada de treburi, dar eu nu sunt sfant asa ca am acceptat si inacceptabilul, facandu-ma ca nu vad ce era atat de evident, deoarece undeva in mine inca palpaia speranta ca poate, ca poate totusi mai e ceva bun in lumea asta si pentru mine, ca nu e totul doar o groteasca minciuna, dar… ma inselam teribil.  Orice as fi facut, nimic nu ar fi fost suficient sau macar luat in seama si uneori ramaneam socat de rezultatele contradictorii ale fiecarui lucru spus sau facut de mine.. Tot mai multe luminite de avertizare zdranganeau in capul meu si degeaba, eram orb si surd si mut, refuzam sa accept , sa inteleg, sa cred ca poate exista atata nepasare. Mult prea multa din pacate si mult prea putina intelegere. Am obosit de falsitatea umana a celor care nu au vazut in mine decat un mijloc si nu un scop, care imi urau fericire si o multime de lucruri dragute si interesante, in timp ce in mintea mea nu era decat un prelung racnet de agonie.. Si totusi , mi-a fost refuzata plecarea.  Pacat. Si trist. Agonia trebuie sa continue , in mod implacabil, pana cand voi avea ars si ultimul neuron si nu voi mai fi capabil nici sa imi dau seama la ce serveste o lingura. Poate macar atunci va fi bine, cum am auzit de atatea mii de ori. O sa fie bine, ai sa vezi ca o sa fie bine!..  asa imi zicea.  Posibil, dar nu pentru mine.   

Xantipa 10.

Moartea. Ultima bariera. 

Un gand razlet, ce incepe sa se intrupeze .. “ moarte” si nimic sa nu mai conteze. Orice fiinta fie si cu un minim mecanism autoprotector se fereste de ceea ce ar insemna neantizarea sa, moartea, trecerea in nefiinta, avand o repulsie innascuta si naturala fata de acest lucru , o teama primordiala care o impiedica cel mai adesea sa se si gandeasca macar la asa ceva.. Si totusi sa vezi in moarte o binecuvantare, sa ajungi sa te gandesti la moarte ca la o binecuvantare, la un premiu , la rasplata suprema, la ceea ce ti-e interzis dar pe care , oh..cat de mult ti-ai dori sa o primesti. Suna nebuneste probabil, suna in afara logicii pe care mintea omului normal e pregatita sa o accepte, suna ca un semnal de alarma in urechile celorlalti, sau ar trebui sa sune, si acestia fac tot posibilul sa te ajute sa nu primesti ceea ce poate iti doresti cel mai mult, acest ultim moment al existentei tale si linistea din neantul ce urmeaza.. 

Se zice ca ultimul lucru simtit de cel ce moare este sunetul, el inca poate sa auda pret de o fractiune, desi ceilalti il considera deja mort… oare cum e inca sa auzi, sa auzi cum altii deja te caineaza, desi tu poate esti inca acolo? Si nu e suficient sa vrei sa mori, sa te gandesti la asta pana ajunge  parte componenta a ta, pana ajungi sa te identifici cu asta, uneori nu e de ajuns… Speranta, acea fiica glorioasa a Satanei, care te umple de dorinte si de false bucurii, nu te face decat sa suferi enorm, sa te ridici si sa te prabusesti , intr-un ritm ce poate sa innebuneasca si un sfant, pentru ca uneori, nu e de ajuns sa vrei sa mori, trebuie intai sa treci prin toate chinurile iadului, sa suferi apasat, cum calca apasat seara in asfintit taranul ce vine trudit de la coasa, ca sa simti ca moartea nu e in ultima instanta decat o bucurie.. un  lucru ce te umple de … dorinta de a-l avea.. 

Un blocaj imens, o tensiune psihica intensa, ce te demoleaza mai mult, mai sigur si mai repede decat orice boala. Incapabil de a gandi, de a actiona, de a cere ajutor, de a recunoaste mana intansa spre ajutor, de accepta acest ajutor, te stingi in sinea ta , incapabil sa mai simti durere, sau dor , sau mila, sau acceptare, sau furie sau orice sentiment care te defineste ca fiind uman. OM. Acea culme si glorie a creatiei sau evolutiei , prabusita in sine, cazand in mod iremediabil, fara nici un fel de gheara cu care sa te agati, fara nici un fel de posibilitate de a uita, pentru ca nimeni nu poate inchide gura celui care e inauntrul tau.Decat daca o inchizi cu forta, decat renunti la el renunand la tine si la existenta sa, fugind in neant, satul si scarbit de tot ce te inconjoara.. Sa ajungi sa te bucuri ca poti sa plangi, ca sa mai diminuezi din monstrul ce creste implacabil in tine, rozand incet tot ce simti, tot ce esti, tot ce ai vrut sa fii si ai sperat si ai crezut ca poti face, uitand ..uitand cu desavarsire ca la capatul drumului nu te asteapta nimic, decat un pumn de tarana , din care te nascusesi candva si care te asteapta linistita, stiind ca nu poti sa-I scapi, indiferent unde te poarta pasii.. 

Acolo , in inaltul cerului, la peste 8000 de metri , pe summit, sus, pe Everest.. ma gandeam ce simte un om care, dupa ce a scos din el racnetul poticnit al bucuriei ca a ajuns mai sus decat orice om in clipa aia, ca e unul din putinii alesi ai celor care au incercat sa doboare semetia nescrisa a muntelui.. ce simte el, dupa aceea? “Am fost acolo sus , pe Everest”  si de atunci tot cad. In mine insumi. SI nu imi gasesc inca finalul. Probabil ca inca nu am suferit indeajuns, probabil ca trebuie sa mor pe jumatate nebun, scarbit de lume, scarbit de orice, golit de orice urma de bucurie, de orice emotie, de orice e bun, ca sa imi fie ingaduit ca, atunci cand ma voi prabusi iar cu fruntea in tarana.. sa nu ma mai ridic.. sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai simt, sa .. sa nu mai fiu.Ca sa fiu si eu intr-un final linistit si fericit..

Moartea ca o binecuvantare. Cum ar fi sa traiesti mii de ani, practic nemuritor, si dupa atat amar de mii de ani sa retraiesti clipa despartii ca fiind.. ieri? Oare care ar fi procentul  de nebuni, in conditiile astea? Sau de alcoolici? Infinit? 

Nebun. 

Un cuvant in  care mi se opreste si mi se inclesteaza mintea in ea insasi, constienta de semnificatia cuvantului, un cuvant atat de simplu in utilizarea cotidiana, dar care e mai rau decat moartea. Nebun.Constient ca devii nebun, ca innebunesti , ca incepi sa iti pierzi limitele , sa iti cada barierele instalate in tine si care fac dintr-o simpla molusca de dimensiuni variabile acel rege al creatiei. Constient ca te duci la vale, inacapibl sa rezisti, sa-I rezisti, imcapabil sa iei o masura impotriva a ceea ce simti ca se intampla in tine, incapabil de orice. Oh, da , du-te la psihiatru, devino client fidel al acelor asezari psihiatrice care ar trebui sa te salveze…Si daca nu pot? Am auzit de zeci de ori in ultima perioada, diverse recomandari care se termina invariabil cu aceleasi sfaturi :” du-te la preot, du-te la un medic , du-te la..” LA … UNDE? Ce sa imi faca EI? Toti acestia ce pot face ei pentru mine? Sezonul minunilor s-a incheiat de cateva mii de ani si ultima oara cand am crezut ca a avut loc o minune trezirea la realitate a fost atat de crunta ca nici in clipa cand arunc grabit aceste randuri pe hartie inca nu mi-am revenit cumplit, urand total blocajul psihic care ma stapaneste, si care ma doboara si care nu imi da voie sa ma descarc in nici un fel, indiferent de ce metoda am incercat si indiferent de ce am incercat sa fac.Ce imi pot da ei in plus, in afara de niste cuvinte care nu ma ajuta cu nimic, sau cel mult sa ma transforme intr-o sarmana papusa si mai stricata decat sunt,  fara sentimente si fara capacitatea de a mai aprecia nimic in lumea asta.. Nu am nevoie de asa ceva.Decat sa nu mai simt nimic, mai bine in alta lume, indiferent cat de mare va fi supriza ca nu exista asa ceva.

 Nu pot sa imi urlu la modul suficient si satisfacator durerea, sa imi strig ura si dispretul fata de lumea care ma ingroapa voit in fiecare clipa, fata de cei care rad sau ignora ce simt. Nu pot sau nu vreau inca sa ma las prada tendintelor total autodistructive, sa ma apuc sa fac rau la modul intentionat, ca o penibila si jalnica razbunare.Si indiferent de ce am incercat sa fac, sa uit, sa ma desprind, sa imi iau o pauza.. nu, nu pot scapa de roaderea interioara interminabila care copleste si care intr-un mod implacabil si tacut isi desavarseste opera. Cumplit sentimentul pe care il traiesti cand iti dai seama ca pierzi contactul cu lumea inconjuratoare, ca incepi sa te integrezi intr-o lume noua, lumea TA , doar a TA, din care vai, nu mai exista iesire. Sa il descriu? Nu pot. Il simt. Il simt in fiecare clipa si nu mai e nimic de facut, decat sa ma las in voia lui, sa plec de aici, ramand aici, sa fiu acolo, acolo unde nimeni nu va mai putea sa ma dispretuiasca constient fiind si eu de acest lucru. Singur pentru totdeauna, in lumea mea. Multi ani in urma, cand grijile si realitatile vietii de zi cu zi se rezumau la “ ce naiba ora e, unde sunt, cat am baut aseara si unde e gasca” , tanar si imbecil fiind ziceam ca mi-ar place, daca ar fi sa inebunesc, sa fiu un nebun vesel, fara griji, care sa rada incontinuu ca apucat, si sa nu imi mai pese de nimic. Ma tem ca se va intampla, dar numai cu titlu partial.. sau nu? Poate o ironica compensatie a unei vieti care ma tranteste in fiecare zi tot mai rau sa ma faca sa rad ca o trista compensatie pentru toate noptile de durere si de furie, pentru cosmarul in care am trait in ultima perioada? 

Nu mi-am cautat cuvinte alese si potrivite , grotesti sau imagini socante cand am scris orice am scris si in genere nu am facut nimic altceva decat sa opresc orice forma de cenzura interioara si sa arunc pe hartie cuvintele asa cum le simteam in sinea mea, fara macar a ma opri sa corectez ce scriam , fiindu-mi frica ca daca am opresc sa vad de am scris corect un cuvant sau altul imi voi pierde ideea si apoi ma voi gandi zile in sir la ea , la ce as fi vrut sa spun acolo, fiindu-mi cumva frica ca as putea scapa un element esential din mine..sau din cel ce am fost. Nu am recitit niciodata ce am scris, pana si sumara corectura a textului fiind facuta mecanic, silabisind cuvintele , tocmai pentru a-mi scapa semnificatia lor intriseca, sensul frazelor, pentru a nu intelege nimic din ceea ce am pus pe foaie in tot acest timp. Nu cred ca as suporta sa recitesc ce am scris fara a incheia in clipa urmatoare cu tot ce inseamna lumea asta, fara a-mi mai pasa de ce las in urma, constient fiind ca nu las mare lucrr, si nu cred ca as suporta sa retraiesc toata acea durere ce imi pare tot mai fara de sfarsit, la un loc, concentrata si acumulata in toata imensitatea ei. Mi-as pierde complet mintile si.. nu imi trebuie decat o secunda in care pornirile ce ma cheama tot mai mult si mai mult sa puna stapanaire pe mine cu totul si sa faca din mine nefiinta… Nu cred ca e cineva care a reusit sau a vrut sa citeasca tot ceea ce am scris, fara sa simta tentatia de a abandona rapid, fara sa simta un chef nebun de betie si de a uita de ce a citit. Imi dau seama ca poate nu mai e furia aia care se intrezarea intre randuri, ca poate nu mai e durerea aia care razbatea la modul cumplit din cuvintele de mai de mult, si stiu ca am refuzat sa scriu luni de zile, mimand o falsa indiferenta, incercand sa ma strecor de pe o zi pe alta si prefacandu-ma ca totul este OK sau aproape OK, desi la fel de bine stiu cat de crunte sunt zilele si , mai nou, si noptile. Si daca nu se mai simte durerea.. nu am ce face. Din pacate aceste ganduri mi-au trecut de mii de ori prin cap pana sa le pun pe hartie asa ca am avut timp sa le rumeg din belsug pana sa ajung sa scriu aceste randuri.Si de le citeste cineva, nu stiu si nu imi pasa. Poate mai bine asa, poate e mai bine ca aceste randuri sa ramana necitite si .. sa ramana doar ca un exemplu abstract al inca unei vieti ratate si penibile. Si din pacate imi pasa prea putin pentru a-mi bate capul cu asemenea lucruri.Pot sa le constat, dar asta nu inseamna si ca mi-ar pasa catusi de putin de ceea ce se intampla in jurul meu din acest punct de vedere, exact cum nu se observa decat prea rar din jurul meu ceea ce se intampla aici. Si nu e o acuzatie, din nou, e doar o constatare.

Va fi un soc? Nu stiu si nu imi pasa, m-am cam dezobisnuit sa imi pese de anumite lucruri. Uneori simt ca mi-a ajuns, ca nu mai rezist, ca nu mai am putere sa ma mentin pe o minima linie de echilibru, ca execut un balet extrem de periculos pe o sarma ghimpata, ca orice clipa poate fi clipa dezechilibrului total, si incerc sa ma detasez. Dar mi-a ajuns. Mi-a ajuns sa ma vad de mii de ori zdrobit, cazut, amestecat cu resturile mele si plin de sange inchegat, sa imi vad tasnind sangele, sa aud acel scrasnet teribil al osului zdrobit, sa ma lupt cu mine insumi sa ma scol noaptea din cosmarurile teribile in care ma scufund tot mai des, innebunit ca nu ma pot trezi si trezindu-ma brusc, parindumi-se ca racnesc in agonie, cand de fapt e o liniste de mormant in camera.. Incepe sa imi ajunga si .. incep sa cad. 

Cat mai pot duce? O ora? O zi ? O luna? O eternitate? Nu stiu, si nici nu imi doresc sa aflu un raspuns la aceasta intrebare..pentru ca stiu ca raspunsul, oricare ar fi el, nu poate fi decat dezamagitor.Cum a fost totul in viata mea, mai mult sau mai putin, mai recent sau mai demult. M–am obisnuit de mult timp cu falsele incurajari, cu eternele minciuni ca “o sa fie bine”, cu neincrederea si incredulitatea cu care sunt privite sentimentele mele, si am ajuns sa ignor ce aud. Mai degraba, inca ma mai doare ce nu aud, ce nu simt. Nu stiu cat  voi rezista, constient fiind de chemarea tot mai puternica de a pleca, constient ca o simpla zvacnire ma poate trimite acolo unde poate mi-e sortit sa ajung fara zabava poate, fara a mai astepta sa vad ce se intampla cu celalalt, fara a mai fi aici cand celalalt isi va alege o cale sau alte directii… Nu imi doresc sa vad asta, nu as suporta sa vad .. ce nu pot accepta.

Asa ca.. de ce nu as incheia? Cand si inca cat mai pot decide eu sa pun punct. Sa zic STOP. Sa imi iau jucariile si sa plec in lumea mea. Departe de lumea aceasta..macar in spirit, daca nu si in trup.

XANTIPA9

Fiecare respirate e doar durere. A tusi - un blestem. Am renuntat la pastile si la ceea ce iluzoriu imi dadea speranta unei vindecari , cand nimic nu era de vindecat , cand totul nu reprezenta decat o amanare a ceea ce trebuia sa se intample , mai devreme sau mai tarziu.Indiferent ce as alege , as pierde , o situatie in care nu exista decat iluzorii castiguri partiale, si mai stiu ca indiferent de ce decizie as putea lua , voi regreta amarnic peste ani de zile mai ales ca, din nou imi vine in minte ca pentru a recastiga trebuie mai ales sa pierd totul. Sa nu imi ramana nimic, decat speranta inselatoare  a unui nou inceput , care ar trebui sa fie mai bun, desi nu exista decat semne potrivnice, atunci cand sunt totusi si semne, indiferent de natura lor. Dar nu mai e nici un semn.. 

 Ai fost lumina mea si nu am stiut.. esti vantul ce ma stinge..si nu stii.. Oare de cate mii de ori va trebui sa imi cer iertare, sa recunosc si pacatul originar ca fiind al meu , ca sa primesc un semn? Un semn care stiu ca nu va mai veni , in rutina obositoare si imbecilizanta a fiecarei zile in care sunt fortat sa traiesc , sa exist, sa ma prefac ca exist si ca imi pasa, in care trebuie sa salvez lumea de 10 ori pe zi pentru a salva lumea mea interioara in care nu mai e nimic decat praf si pulbere si o dorinta letala de a regasi o liniste care nu mai vrea sa vie, intarziata fiind prin cine stie ce cotloane ale existentei mizerabile pe care o definim in genere ca fiind viata si careia ii ridicam atatea osanale si pe care o preaslavim ca fiind tot ceea ce trebuie sa ne ghideze pasii si din care ne facem un scop final , ratand insa in mod inexplicabil toate acele mici momente din care ar fi trebuit sa fie alcatuita fiinta noastra. Trist si dureros , trecem prin timp , ne alaturam clipelor care ne rateaza in fuga lor grabita catre un trecut mortuar pentru a face loc in prezent unui viitor care , daca am sti ce ne rezerva, cel mai adesea l-am refuza grabiti si vocali , refuzand sa acceptam noi greseli , noi pacate , noi deziluzii , satui sa credem ca ar mai putea fi bine, ca am mai putea zambi candva altfel decat sleiti de puteri si stingandu-ne incet prin noi insine. Satui de noi insine , trebuie sa ne suportam mai departe , sa interactionam , de dragul conventiilor sociale care ne refuza existentele singuratice la care am fi predispusi din cine stie ce accidente genetice, intr-o societate care face totul sa ne zdrobeasca, fara a-i pasa de noi.De ce mi-ar mai pasa mie? Cand in tremurul din mine si in ritmul tot mai zbuciumat si ciudat al inimii mele nu reusesc decat sa regasesc momente de durere absoluta, cand te simti sfasiat in mii de particele, cand totul se reduce la o singura stare: neantul. De ce mi-as refuza aceasta ultima placere sau ultim pacat, damnat fiind deja pe veci de greselile savarsite, dar neiertate de semenii mei? De ce cele mai frumoase ganduri imi vin doar seara , in bezna absoluta a noptii , in bezna cumplita de aspru catran al sufletului meu, cand cu ochii larg deschisi nu vad nimic decat imagini fulgeratoare a ceea ce candva era o viata cu bunele si relele ei , acum cand raul pare a fi devenit absolut si singurul prieten tangibil este diavolul , cand ma simt invadat de ultimele ispite carora nu mai vreau sa le rezist, nu mai vreau sa lupt contra lor, cand suferinta mea nu e nimic in inima altora si cand inima altora imi pare a fi atat de inghetata intr-un total moment de aversiune, cand nimic nu a mai ramas de zis, cand tot ce zicem sunt simple rostiri , care au inteles doar pentru cei asemenea noua dar nu mai au nici un inteles pentru noi , noi cei implicati in mod direct si ireversibil in acest trist dans al sfarsitului lumii? Al acelei lumi pe care am cunoscut-o numai noi , in care eram singurii ei locuitori si din care ceilalti nu puteau sa vada decat ceea ce acceptam noi sa le impartasim? De ce nu pot asterne pe hartie ceea ce am simtit, de ce nu pot sa zugravesc acele imagini care mi-au intunecat mintea si spiritul, care m-au facut sa renunt la orice lupta, sa nu mai cred in nimic si sa nu mai recunosc nici un zeu , indiferent de natura si potenta lui? De ce sunt vorbele mele prea sarace? 

Ezit tot mai mult in ceea ce priveste ziua de maine, ezit tot mai mult in a respira in fiecare zi.Nu pot sa ma inchid intr-o capsula de aur, sa ma congelez la temperaturi ce sfideaza logica si sa stau intr-o nestiuta si interminabila stare , pentru a astepta ceea ce nu va mai veni niciodata, in speranta unui viitor mai bun intr-o lume mai buna, cand tot ce e in jurul meu nu face decat sa imi incurajeze nebunia si sa imi sopteasca necontenit la ureche, din ce in ce mai tare, mai clar , mai inspaimantator : PLEACA! Nu mai lupta, nu te mai chinui, nu mai are sens, ai pierdut tot ce era de pierdut, pierde si ce mai ai, pleaca. E simplu sa plec si am plecat de mii de ori.Ea nu a plecar decat de cateva ori, eu am plecat de mii de ori , din mine. Am murit de sute ori, contempland in mintea mea prea obosita, de zeci de ori, imaginea zborului final, al scrasnetului oaselor sfaramate ce imi umpleau urechile atat de real, admirand propriul meu chip zdrobit, mirosindu-mi sangele ce se intindea grabit catre sfarsit.. de zeci de ori am vazut imaginile astea si inca respir, inca judec, inca ma inspaimant, inca ma tem.. ca voi supravietui si le voi revedea de sute de ori, ca le voi retrai de mii de ori in fiecare noapte, asa cum retraiesc in fiecare noapte o alta viata, scurta si grabita, in fiecare noapte retraind in visele mele clipe fericite, care intr-un joc dublu, blestemat si amagitor, imi dau sperante in fiecare dimineata, ca poate totusi va fi bine, ca poate vom regasi in noi puterea pierduta de a o lua de la capat, de a fi fericit, de a rade.. de a zambii.. de a nu mai visa .. doar vise..

Tremura timpul in jurul meu si nu imi mai gasesc menirea.Nu imi mai gasesc nici un tel sau scop, trebuind sa ma prefac. Un clown in fiecare zi , smulgand la modul brutal rasete , hohote innebunitoare de ras celor din jurul meu, uitandu-ma la ei cum rad si cum gusta din plin acest sentiment, mirat si socat fiind in sinea mea ca inca mai pot face oamenii sa rada. Uitat ma regasesc uneori, ma trezesc in locuri in care nu stiu cum am ajuns sau cand, pierdut in visare in timp ce lumea se scurge ametitor in jurul meu, cu privirea rastignita in zari, unde doar crestele muntilor mai ajung, unde piscurile de neatins asteapta inca sa fie cucerite , ca un ultim scop al acestei existente care imi este tot mai obositoare in fiecare zi. Cu ochii pe jumate inchisi , visez ca sunt acolo , in varful muntilor, ca lumea e la picioarele mele desfacandu-se in peisaje de neimaginat, dandu-mi puterea de a visa, din nou, ca poate intr-o zi am fi fost impreuna acolo unde nu am fost niciodata si o sa mai ajungem doar in speranta. Si tremur. Si ma prefac. Si rad. Si zugravesc un tablou ireal in jurul meu, pentru a nu mai lasa pe nimeni sa patrunda acolo unde , in adancile hauri ale sufletului meu , mijise o slaba speranta, mijise o singuratica samanta care asteptase infrigurata trecerea vijeliei , pentru a rasari. Dar ce folos, caci nu mai gasesc nici un rost si nici o tragere de inima in ziua de maine, in saptamana viitoare, in luna ce ar fi trebuit sa vie pentru a implini lectia acestei perioade cumplite , pentru a face ceva ce mi-as fi dorit, si care nu se va mai intampla niciodata. Un sentiment prea mare de neputinta ma robeste in fiecare clipa, storcandu-mi fara mila ultimile puteri si zvacniri lucide, abandonandu-ma in bratele nefirescului, a ilogicului si a tot ceea ce ar face orice om sa se incovoaie de spaima, sa fuga de groaza mortii ce se apropie, pornindu-i brusc toate instinctele de conservare, si care pe mine nu ma face decat sa zambesc senin si tacut, constient de apropierea ei, acceptand-o in liniste si uitand sa mai pun orice fel de intreabre.. de ce sunt.. cine sunt.. ce scop am avut in lumea asta sau ce as mai fi putut face. Doar tacere, doar liniste , mutenie totala. Nimic de spus , nimic de povestit, nimic de inventat , nimic de istorisit.  Neant. Si acceptarea lui, ca o ultima cale de salvare, inainte de a deveni o cumplita povara eterna celor din jurul meu, inainte de a deveni o papusa dezarticulata sau un trup inert, guvernat doar de porniri si instincte primare, incapabil a mai comunica, incapabil a mai privi altundeva decat catre un nestiut punct in tavan sau catre o necuprinsa zare a unui orizont de nevazut. E doar tacere. E doar un sfarsit. Ai face schimb de locuri cu mine? Stiu bine ca nu , incapabila sa simti durerea mea, sa o accepti, sa intelegi ceva ce tie iti pare atat de imatur.  Nu mai e nici un refugiu. Nu mai e nici o alta zi. Nu mai e nici un maine. Nu mai e. Nu mai suntem. Nu mai sunt. Inca ma aduna altii de unde sunt, inca ma culeg … e doar sfarsit.

A te sinucide e o tragedie zic unii. Sau o prostie.Tampenie. Imatur. Las. INCONSTIENTULE! E aproape hilar ca in fata unui gest atat de ireversibil toti cei din jurul tau, incapabili de a constientiza neantul din tine, nu fac decat sa te grabeasca in hotarare, acuzandu-te din nou, tu cel care te acuzi primul , care esti primul gata sa renunti.  O imagine trista, un gand amar cand auzi ca inca cineva, incapabil de a suporta ceva ce-i depasea puterea de a rezista, l-a facut sa renunte la el insusi. Dar daca ai vedea un copilas aproape blond, ce inca invata sa vorbeasca, cu un cutit in mana indreptandu-l spre sine insusi si intrebandu-se mirat de ce nu strapunge lama boanta camasa lui albastra in drumul sau dorit spre libertare, ce ati mai zice? Ce epitete ati mai inventa, ce etichete ati lipi , ce boli ati indrazni sa mai acuzati cu mintile voastre bolnave si lipsite de orice dram de intelegere? Cum sa intelegeti voi atunci aceasta optiune, cum sa te faci inteles…. Si sa iti arati oboseala ce te-a cuprins. Macar de am fi singurii cu aceasta alegere. Dar, cand altii decid pentru tine, nimic nu-i impiedica sa iti interzica cel mai elementar gest , desi de atatea ori nu au nici o sfiala sa-l faca cu mana lor. Dar sa nu fie mana ta la mijloc. Singur aici, singur in eternitate.  Cum sa iti explic eu tie asta? Cum sa explic ceea ce pare de neinteles. Dorm si nu inchid ochii o secunda, imi vedeti privirea dar in sinea mea.. e doar tacere.  Si ce simplu e sa arunci cu acuzatii, sa interzici, sa ignori, sa nu iti pese, sa ceri imposibilul si apoi sa rostesti cuvinte frumoase la catafalc. Cati nu au facut greseala asta? Eu am facut-o. Si sunt gata sa o repet, pe alt subiect.Pe mine insumi.

Gata sa imi inchid orizonturile, sa trag cortina peste o existenta din care nu am inteles nimic si care nu imi mai promite nimic, decat repetarea ametitoare a acelorasi zile, a acelorasi momente, ale acelorasi amintiri, a acelorasi sentimente. Neant in trecut, neant in prezent , neant in viitor, nu imi doresc decat sa ma intrupez in neant si neant sa fac din tot ce simt si ce sunt. Blocat intr-o stare maladiva, din care mi se refuza si imi refuz iesirea, fara nici un fel de alternativa, nu am decat optiunea sa merg in directia pe care unora li se pare firesc sa merg. Doar toata viata ai fost un depresiv iremediabil… tentiatia asta ti-a fost mereu la indemana..  Sa mai zic ca mintiti? Inconstient, fara sa stiti, fara sa va dati seama, mintiti.. fiindu-va mai la indemana sa alegeti ceea ce pare evident in loc sa incercati sa priviti un pic mai departe de ceea ce va convine, de ceea ce va stimuleaza lenea si nepasarea. DE VOI. Si e ironic , si e amuzant si e covarsitor si e de neinvins.  

Cati ar putea sa isi portretizeze clipa mortii, sa o priveasca detasat, ca fiind doar o clipa dintr-un film cu happy –end pana la urma, a fost una din intrebarile care m-au fascinat tot timpul. In egoismul nostru feroce, uitam ca pana la urma nu suntem nimic, decat simple clipe in trecerea definitiva a timpului, ca rareori se intampla ca cineva dupa o perioada de timp sa isi mai aduca aminte de zbuciumul existentelor noastre, mai ales ca nu scriem cu totii Hamlet in fiecare zi, pentru a pune o piatra de hotar in dreptul nostru. Cufundati in micile zbateri zilnice ( ma doare degetul, sa nu uit sa iau paine,trebuie sa plec azi si atatea si atatea altele) , uitam ca totusi la capatul liniei nu e nimic, desi unii nu au avut nimic mai bun decat sa zugraveasca in mii de pagini discutii anesteziante despre sexul unor ingeri carora insa le stiau extrem de bine si numele si greutatea si starea civila.  Cati dintre voi ati fi Petronius? A ignora , a alege sa te pierzi in amanunte e cea mai simpla cale sa te pierzi cu totul, sa pierzi tot ce e langa tine si in socul descoperirii a ceea ce ai avut candva si acum nu mai sunt decat  simple amintiri incetosate si peste care se asterne in mod inexorabil praful uitarii, iti dai seama ca de fapt toata agitatia ta cotidiana era o pierdere de vreme, ca ai reusit cu propriile tale puteri si inca din toata inima, sa alungi ceea ce ar fi trebuit sa iti fie piatra de temelie. Ce urmeaza? Daca ajungi doar sa bei , sa fii unul din acei minunati sprijinitori ai peretilor in fiecare dimineata, cand nu tu te clatini ci universul are ceva cu ideea ta despre a sta drept , e bine. E solutia cea mai la indemana, cea mai simpla, cea mai comuna.  Cea mai mincinoasa. Dar in clipa de pe urma, cand stai si judeci totul ca si cum ai fi un impartial judecator undeva intr-un colt prafuit de tara, ce faci daca ajungi la concluzia ca, impotriva tuturor aparentelor se pare ca totusi tu esti cel care de fapt a reusit sa distruga in cea mai mare masura ce era de distrus, nefacand altceva decat sa facilitezi alegerea celuilalt, ce faci atunci? Cand cu mintea lucida, iti dai seama ca nu mai e langa tine, ca acolo unde candva erau rasete sau gangureli nu mai e nimic decat liniste absoluta, ca brusc universul tau e mai mare decat ai crezut si ca timpul acela pe care tot timpul il blamai si il acuzai ca e prea putin, ca trece prea repede, ca nu iti mai ajunge.., de fapt e imens? Ca nu mai vrea sa treaca? Ca in fiecare zi traiesti o viata? Cum sa reactionezi la aceeasi rutina zilnica, in care nu e nimic schimbat aparent si in care altii te compatimesc poate pentru ceea ce ti se intampla, in timp ce tu nu cauti compatimire, ci intelegere sau iertare, dar nu din partea celui care e langa tine, ci din partea celui care nu mai e langa tine? Cum sa portretizezi socul pe care poti sa il ai, durerea pe care o resimti? Oscilatia interioara, reactia imediata, cea mai la indemana si fireasca de a arunca toata vina pe celalalt, incapabil de a-ti asuma vreo vina,  si atat de usor de a te lasa ispitit de imaginea ca tu nu esti decat o victima inocenta, pura, fara vreo pata care sa strice imaginea ta mirifica de om perfect in ochii tai? Sinistra minciuna, si mi-e mila de cei care nu pot trece peste si staruie in minciunea lor si universul lor tencuit de false iluzii. Si trece timpul, si iti dai seama incet incet de toate acele mici realitati, atent ignorate sau musamalizate la vremea lor, care acum erup nebuneste, care iti rasar in fata ochilor la orice miscare, si incepi sa renunti la oscilatiile majore, la acele stari cand te razgandesti de o mie de ori pe zi, cand depasesti furia initiala sau euforia de moment, cand iti dai seama ca in viata ta a intervenit o ruptura atat de profunda ca nu mai e cale de intoarcere catre cel care ai fost si ca nu poti decat sa fii cel ce esti. Daca esti capabil sa iti dai seama de asta. Daca esti capabil sa iti mai pastrezi mintile. Cum insa sa mai faci cand esti legat de maini si de picioare, cu un calus bine infipt pana in gatlej, iar celalalt sta cu spatele la tine cu mainile apasate strans pe urechi , ignorandu-te total, cum sa te explici , sa explici, sa incerci macar sa arati ca pana si Petre s-a lepadat de trei ori de Invatatorul sau si totusi e piatra pe care Celalalt si-a construit casa? Uneori un milion de zile cu un milion de ganduri in milioane de cuvinte nu ar putea reda, nici macar pe departe faptul ca iadul e gol si toti diavolii sunt in jurul nostru? In noi.. in mintea noastra.. in sufletul nostru....

Si timpul trece si optiunile ramase la indemana sunt tot mai putine, si nimic nu pare a fi calea de a reda zambetul pe fetele obosite ale celor care candva erau langa tine. Cum sa redai luciditatea gandurilor tale si disperarea momentelor cand simti ca singura cale de a iesi din situatia in care esti esti sa renunti la tot, sa renunti la tine, caci altfel indiferent de optiunile tale vei pierde indeajuns de mult pentru a ajunge candva sa regreti. Cand nu primesti decat tacere si cand fiecare gand si vorba e un neintrerupt sir de pacate reamintite, cat poti sa rezisti fara a-ti pune intrebarea : pana cand? Pentru ce? Care e scopul final? SI daca tu ai plecat, de ce nu as pleca si eu , in felul meu, la fel de definitiv pe cat ai plecat tu? Macar eu nu te chem dupa mine..  In mii de clipe , cu privirea pierduta in sina mea, am incercat sa imi regasesc speranta ca intr-o zi nu vei mai fi doar o prezenta indepartata sau invizibila, si am esuat.  Si am sa iau cu mine in indepartatele emisfere toate gandurile pe care nu le-am mai rostit, acele clipe in care crezusem candva ca nu este totul pierdut. Prin plecarea ta, mi-ai deschis larg ochii. Prin neintoarcerea ta, mi-ai usurat alegerea. E timpul meu sa plec. Ma vei opri din drum? Eu nu te chem, nu te mai rog. Alegerea e doar a ta. 

Si undeva in inaltul cerului, mi-am intalnit destinul