XANTIPA 11.

Si diavolii isi urla in jurul meu firesc chemarea.. uneori o simpla idee de genul asta ma facea sa scriu o poezie, pe vremea cand inca mai eram capabil sa imi eliberez demonii scriind in acest fel.. dar am pierdut si lucrul asta, cumva , candva, intr-un timp de care nu imi aduc aminte. Am obosit cumplit. Am obosit sa mai exist, am obosit sa mai gandesc, imi doresc mai mult ca niciodata sa fiu o leguma lobotomizata, fara idei, fara sentimente, fara nimic din ceea ce ma face cumva teoretic sa ma incadrez in rasa blestemata a lui homo sapiens sapiens.. nu imi doresc decat sa fiu o mica nevertebrata decerebrata, care nu face nimic decat sa se legene in ritmul nestiut al unei muzici neauzite, fara sa-i mai pese daca e vara, sau cald , sau ploua, sau daca a platit curentul.

Ar trebui sa dorm , e cumplit  de tarziu, si mult prea multe ore de cand sunt in stare de veghe… dar mi-e cumplit de frica ca am sa o visez iar, ca iar am sa visez ca totul e bine si suntem fericiti, ca iar am sa ma trezesc blestemand clipa trezirii, ca nu am ramas perpetuu in visul meu atat de drag.. E un blestem. Treaz fiind nu mi-o pot scoate din minte, orice as face, iar daca dorm.. ma consider fericit cand am cosmare in care satan ma strange de gat .. Simt ca adorm scriind si mi-e groaza sa ma culc, sa adorm, mi-e groaza de ziua de maine, ca o sa vina iar. La fel de lipsita de sens ca cea de azi, la fel de pacatoasa ca ziua de ieri si  de atat de goala de continut ca orice alta zi de care imi pot aduce aminte recent.

Nu ma mai ajuta la nimic scrisul , oricum nu a ajutat la nimic.  De ce nu imi spui toate astea la telefon?  Simteam o urma de ceva , acolo? Nu stiu… dar nu ma asculta niciodata, nici cand vorbeam , nici cand scriam , tot timpul cu senzatia ca vorbesc singur, defazat, ca totul se pierde pe drum … cum s-a pierdut totul.. Unde? Cand ? CUM? DE CE ? Nu stiu, nu reusesc sa imi dau seama, nu reusesc sa gasesc nici o explicatie cat de cat coerenta, atat stiu ca nu exista o gaura suficient de adanca in care sa ma ascund si din care sa nu mai ies veci. De as trai numai cu aer si lumina, m-as urca undeva intr-un varf de munte sa dispar pentru totdeauna.Ar fi mai simplu, dar.. nu e.  Din pacate , homo sapiens tine cu dintii de mine si imi refuza in mod indarjit plecarea , indiferent cum ar fi, sub ce forma ar fi.. ma tine hotarat, pentru ca paharul nu e gol inca, mai e destula drojdie care se cere bauta pana la ultima firmitura. Mi-e dor sa plec, si nu sunt lasat. Cu visele zdrobite, sperantele smulse si facute zob in mii farame mici, cu mainile si picioarele rupte, nu pot sa stau drept, vesel, senin si fericit, cum ar vrea ea.. nici sa zambesc, decat cel mult un zambet fals, de circumstanta, care in ochii mei nu e decat un ranjet feroce.. vreau doar sa ma prabusesc odata definitiv. Nu mai e nici o speranta, nu mai e lumina nicaieri in lumea mea si mi-e cumplit de dor de bezna grea, de liniste.. de acea liniste care nu mai lasa loc la nici o speranta inutila, la nici un gand sau sfat sau incurajare cum ca.. va fi bine, nu se stiu unde, cum , cand sau de ce. Imi suna prea fals in urechi ca sa mai cred in asa ceva. Am crezut ca nimeni altul in speranta, in speranta mea si cu cat am crezut mai tare , cu atat m-am prabusit mai puternic de fiecare data. Ametit, confuz, fara sa mai inteleg de ce se schimba de fiecare data regulile jocului in chiar timpul jocului, incercam sa o iau de la capat.. o data, de doua ori.. de trei ori, poate? Renuntand tot mai mult la mine, renuntand tot mai mult la orice,am renuntat la tot ce se putea renunta in numele unei palide iluzii, ca sa aflu ca acea iluzie nu era decat o fantasma de multa vreme si ca acolo unde incercasem sa imi cladesc castele de lumina, isi facusera de mult cuib fapturi intunecate si fara mila. Am incercat sa inteleg, sa renunt si la mine, inca sperand, inutil si fara sens, dar inca sperand, dar NU. Nu a contat, nimic nu a contat. Orice sfant  o lasa demult balta, infuriat pana in maduva oaselor si injurand printre dinti in timp ce pleca sa isi vada de treburi, dar eu nu sunt sfant asa ca am acceptat si inacceptabilul, facandu-ma ca nu vad ce era atat de evident, deoarece undeva in mine inca palpaia speranta ca poate, ca poate totusi mai e ceva bun in lumea asta si pentru mine, ca nu e totul doar o groteasca minciuna, dar… ma inselam teribil.  Orice as fi facut, nimic nu ar fi fost suficient sau macar luat in seama si uneori ramaneam socat de rezultatele contradictorii ale fiecarui lucru spus sau facut de mine.. Tot mai multe luminite de avertizare zdranganeau in capul meu si degeaba, eram orb si surd si mut, refuzam sa accept , sa inteleg, sa cred ca poate exista atata nepasare. Mult prea multa din pacate si mult prea putina intelegere. Am obosit de falsitatea umana a celor care nu au vazut in mine decat un mijloc si nu un scop, care imi urau fericire si o multime de lucruri dragute si interesante, in timp ce in mintea mea nu era decat un prelung racnet de agonie.. Si totusi , mi-a fost refuzata plecarea.  Pacat. Si trist. Agonia trebuie sa continue , in mod implacabil, pana cand voi avea ars si ultimul neuron si nu voi mai fi capabil nici sa imi dau seama la ce serveste o lingura. Poate macar atunci va fi bine, cum am auzit de atatea mii de ori. O sa fie bine, ai sa vezi ca o sa fie bine!..  asa imi zicea.  Posibil, dar nu pentru mine.