Si diavolii isi urla in jurul meu firesc chemarea.. uneori o simpla idee de genul
asta ma facea sa scriu o poezie, pe vremea cand inca mai eram capabil sa imi
eliberez demonii scriind in acest fel.. dar am pierdut si lucrul asta, cumva ,
candva, intr-un timp de care nu imi aduc aminte. Am obosit cumplit. Am obosit sa
mai exist, am obosit sa mai gandesc, imi doresc mai mult ca niciodata sa fiu o
leguma lobotomizata, fara idei, fara sentimente, fara nimic din ceea ce ma face
cumva teoretic sa ma incadrez in rasa blestemata a lui homo sapiens sapiens..
nu imi doresc decat sa fiu o mica nevertebrata decerebrata, care nu face nimic
decat sa se legene in ritmul nestiut al unei muzici neauzite, fara sa-i mai
pese daca e vara, sau cald , sau ploua, sau daca a platit curentul.
Ar trebui sa dorm , e cumplit de tarziu, si mult prea multe ore de cand
sunt in stare de veghe… dar mi-e cumplit de frica ca am sa o visez iar, ca iar
am sa visez ca totul e bine si suntem fericiti, ca iar am sa ma trezesc
blestemand clipa trezirii, ca nu am ramas perpetuu in visul meu atat de drag..
E un blestem. Treaz fiind nu mi-o pot scoate din minte, orice as face, iar daca
dorm.. ma consider fericit cand am cosmare in care satan ma strange de gat ..
Simt ca adorm scriind si mi-e groaza sa ma culc, sa adorm, mi-e groaza de ziua
de maine, ca o sa vina iar. La fel de lipsita de sens ca cea de azi, la fel de
pacatoasa ca ziua de ieri si de atat de
goala de continut ca orice alta zi de care imi pot aduce aminte recent.
Nu ma mai ajuta la nimic scrisul ,
oricum nu a ajutat la nimic. De ce nu imi spui toate astea la telefon? Simteam o urma de ceva , acolo? Nu stiu… dar
nu ma asculta niciodata, nici cand vorbeam , nici cand scriam , tot timpul cu
senzatia ca vorbesc singur, defazat, ca totul se pierde pe drum … cum s-a
pierdut totul.. Unde? Cand ? CUM?
DE CE ? Nu stiu, nu reusesc sa imi dau seama, nu reusesc sa gasesc nici o
explicatie cat de cat coerenta, atat stiu ca nu exista o gaura suficient de
adanca in care sa ma ascund si din care sa nu mai ies veci. De as trai numai cu
aer si lumina, m-as urca undeva intr-un varf de munte sa dispar pentru
totdeauna.Ar fi mai simplu, dar.. nu e. Din
pacate , homo sapiens tine cu dintii de mine si imi refuza in mod indarjit
plecarea , indiferent cum ar fi, sub ce forma ar fi.. ma tine hotarat, pentru
ca paharul nu e gol inca, mai e destula drojdie care se cere bauta pana la
ultima firmitura. Mi-e dor sa plec, si nu sunt lasat. Cu visele zdrobite,
sperantele smulse si facute zob in mii farame mici, cu mainile si picioarele
rupte, nu pot sa stau drept, vesel, senin si fericit, cum ar vrea ea..
nici sa zambesc, decat cel mult un zambet fals, de circumstanta, care in ochii
mei nu e decat un ranjet feroce.. vreau doar sa ma prabusesc odata definitiv.
Nu mai e nici o speranta, nu mai e lumina nicaieri in lumea mea si mi-e cumplit
de dor de bezna grea, de liniste.. de acea liniste care nu mai lasa loc la nici o
speranta inutila, la nici un gand sau sfat sau incurajare cum ca.. va fi bine,
nu se stiu unde, cum , cand sau de ce. Imi suna prea fals in urechi ca sa mai
cred in asa ceva. Am crezut ca nimeni altul in speranta, in speranta mea si cu
cat am crezut mai tare , cu atat m-am prabusit mai puternic de fiecare data.
Ametit, confuz, fara sa mai inteleg de ce se schimba de fiecare data regulile
jocului in chiar timpul jocului, incercam sa o iau de la capat.. o data, de
doua ori.. de trei ori, poate? Renuntand tot mai mult la mine, renuntand tot mai
mult la orice,am renuntat la tot ce se putea renunta in numele unei palide
iluzii, ca sa aflu ca acea iluzie nu era decat o fantasma de multa vreme si ca
acolo unde incercasem sa imi cladesc castele de lumina, isi facusera de mult
cuib fapturi intunecate si fara mila. Am incercat sa inteleg, sa renunt si la
mine, inca sperand, inutil si fara sens, dar inca sperand, dar NU. Nu a contat,
nimic nu a contat. Orice sfant o lasa
demult balta, infuriat pana in maduva oaselor si injurand printre dinti in timp
ce pleca sa isi vada de treburi, dar eu nu sunt sfant asa ca am acceptat si
inacceptabilul, facandu-ma ca nu vad ce era atat de evident, deoarece undeva in
mine inca palpaia speranta ca poate, ca poate totusi mai e ceva bun in lumea
asta si pentru mine, ca nu e totul doar o groteasca minciuna, dar… ma inselam
teribil. Orice as fi facut, nimic nu ar
fi fost suficient sau macar luat in seama si uneori ramaneam socat de
rezultatele contradictorii ale fiecarui lucru spus sau facut de mine.. Tot mai
multe luminite de avertizare zdranganeau in capul meu si degeaba, eram orb si
surd si mut, refuzam sa accept , sa inteleg, sa cred ca poate exista atata
nepasare. Mult prea multa din pacate si mult prea putina intelegere. Am obosit
de falsitatea umana a celor care nu au vazut in mine decat un mijloc si nu un
scop, care imi urau fericire si o multime de lucruri dragute si interesante, in
timp ce in mintea mea nu era decat un prelung racnet de agonie.. Si totusi ,
mi-a fost refuzata plecarea. Pacat. Si
trist. Agonia trebuie sa continue , in mod implacabil, pana cand voi avea ars
si ultimul neuron si nu voi mai fi capabil nici sa imi dau seama la ce serveste
o lingura. Poate macar atunci va fi bine, cum am auzit de atatea mii de ori. O sa fie bine, ai sa vezi ca o sa fie bine!.. asa imi zicea.
Posibil, dar nu pentru mine.
