1.
Din nou.
Din nou negru pamant incerc
sa exorcizez nu o dragoste ratata ci o dragoste perfecta pentru mine, asa cum
imi parea a fi, din pacate doar mie. Din nou in acelasi punct mort, in acelasi
punct in care ai ratat , acel punct in care nu ti-ai fi dorit sa ajungi din nou vreodata si in care erai ajuns fara
ca macar sa stii, fara ca macar sa banuiesti , fara macar sa fii constient ca tu
esti deja acolo dar nu e nimeni sa iti spuna , sa te stranga sfios de maneca si
sa te faca atent ca ceea ce credeai ca e realitate e doar ceea ce mai ramasese
din ceea ce ar fi putut sa fie dar.. nu a fost sa fie. Din nou in fata goalei foi de hartie, din nou
cu ochii stinsi , din nou cu gandurile negre, incercand sa intelegi, din nou..
de ce. Fara raspunsuri, fara intrebari,
fara greseli, sine ira et studio, fara nimic concret din care sa intelegi ce
s-a intamplat, cum s-a intamplat, cum s-a intamplat din nou sa ratezi totul,
cand totul parea a fi la indemana ta ,
un fruct parguit catre care doar sa intinzi mana ca sa il culegi stiind ca e
doar al tau si atata.. si convins fiind ca totul este bine sa descoperi cu
stupoare ca, de fapt nimic nu era bine..decat cel mult in capul tau. Fara
certuri, fara greseli , fara nimic prin care sa intelegi cum de ai ajuns iar la
fundul unui sac ce pare a fi fara de fund si din care singurul lucru pe care il
mai poti scoate este o singurate atat de absoluta incat simti noaptea murmurul
pamantului zvancnind sub tine. Liniste, tacere, singuratate e tot ce ai. Din
nou. Si din nou. Si vestea cazuse ca un
traznet, fara nici o presimtire, fara nici un indiciu, fara nimic. Doar o
simpla vorba.. o simpla zicere.. o simpla rostire.. a fost indeajuns sa faca
tandari tot raiul in care credeai ca esti, lasandu-te atat de socat incat sa nu
mai fii in stare de nimic decat sa te rogi sa nu … sa nu o iei de la capat. Fara
sa intelegi nimic, traind mecanic, fara sa stii ce e cu tine, de e zi sau
noapte, sa nu fii in stare sa inghiti nimic decat lacrimi si dureri si eterna
intrebare : de ce? De ce iar? De ce din nou? De ce se intampla din nou?
Uneori
ma simt ca un prizonier condamnat sa se plimbe in Cernobal, liber sa plece dar
constient ca e condamnat pe veci de invizibila sa lesa, ca tot de ce se atinge e
destinat sa moara , si tot ce strange in brate nu mai are decat sansa sa se
ofileasca sau sa fuga inspaimantant de implacabilul destin. Ma plimb singur pe
strazile Cernobalului meu..tinandu-mi lesa in mana, in suflet.. in mine. Ma
plimb simtind lumea cum trece iar prin mine, fara sa o simt, fara sa o vad,
fara sa simt ca exista ea, nemaiexistand in cele din urma eu, din nou ma plimb
singur pe tacutele culoare ale amintirii, ale convietuirii deja familiare cu un
eu eviscerat de orice speranta, cu un sine angrenat in moarte. Uneori imi dau seama ca traiesc din amintiri,
prin amintiri, in timp ce amintirile mele devin tot mai fade in lumea
indepartata a celor care exista senini si frumosi in nestiinta lor. Departe de ei,
departe de lumea lor , eu ma sting in
sinea lor in timp ce in sinea mea le creste amintirea stiind ca va ramane
cumplit de clara si de dureroasa pana la final pentru ca, blestemat fiind, la
final nu ramane decat durerea amintirii unor clipe care pareau a imbolnavi de
gelozie cele mai frumoase povesti de iubire din istoria lumii. Iubirea lor,
moartea mea, singuratea lor, fericirea mea, niciodata compatibile, niciodata
impreuna, niciodata impreuna pana la
capat, sentimentele mele tot timpul in antiteza cu tot ce era in jurul meu. Si
macar de as fi putut uri, macar de as fi putut sa strig ca sunt si eu vinovat
fara sa imi inventez vini inconstente , macar de as fi putut urla : de ce iar
eu? Si eu , macar de as mai fi putut face ceva, spera ceva, indrazni ceva. Dar
din nou, in mod implacabil, am ajuns de unde am plecat, am ajuns la aceeasi
constientizare interioara ca poate sunt damnat doar sa gust din fericire, un
sisif de moda noua condamnat la a-si urca povara si a o lasa la gura raiului,
de a trage in piept promisiunea unei
fericiri cum nu avea sa mai fie pentru a fi aruncat inapoi in genunea de unde
tocmai iesise cu o noua povara de carat, rumegat, acceptat, vindecat ca intr-un
final sa isi ridice plin de sperante privirile catre taramul interzis de unde
tocmai aterizaze distrus si infrant. Si se ridica iar.. sa ma ridic iar ? Sa ma
ridic iar cu privirile pline de speranta ca poate de data asta ceea ce mi se
parea de neatins o sa ramana acolo plina de fiinta cand tremurand am sa intind
mana catre ea , ca nu o sa mai dispara tremurand la atingerea mea plapanda? Nu,
nu indraznesc sa mai cred si sa ma mai hranesc cu iluzoria speranta ca poate
macar de data asta va fi bine. Blocat in sinea mea intre doua lumi, niciuna reala,
constient de ratarea eterna si de implacabilul destin care imi spusese iar nu,
penduland intre a fi si a nu fi ceea ce nu credeam ca as fi putut fi, cersetor
umil al firmiturilor cazute de la propriul meu festin, din nou ma regasesc in
aceeasi atitudine catatonica si lipsita de orice speranta.
Lipsindu-mi
cuvintele si durerea initiala, lipsindu-mi durerea si regasind doar franturi
din disperare, cioburile imi stau din nou in fata, asteptand sa fie reunite in
strigatul de durere pe care il asteptam din nou sa ma izbaveasca de mine
insumi, dar de data aceasta lipsea. De data aceasta nu puteam nici macar sa
incerc sa exorcizez demonii din mine, sa imi sparg sufletul bucati ca sa nu mai
ramana nimic si sa incerc sa refac un puzzle tot mai schingiuit prin care sa ma
reinventez si sa inzdraznesc intr-o zi sa sper din nou ca din nou , in alta azi
, voi gasi o alta speranta si putere de a lupta, de a o lua de la inceput, de a
crede ca poate totusi , undeva, candva, cumva nu voi ateriza din nou cu aripile
rupte de indrazneala de a visa la ceea ce nazuisem poate din totdeauna.. si imi
fusese refuzat brutal cel mai adesea, dar uneori cu o inegalabila siretenie
astfel incat socul final al trezirii la realitate este scaunul de langa tine care inca se clatina dupa ridicarea
celuilat, dar in la finele zilei ramane gol pentru ca cel de langa tine a
devenit strain si nu se mai intoarce, indiferent cat de incredibil ar parea
totul. Rafinamentul unei asemenea condamnari nici macar nu imi mai suna a
pedeapsa divina, nu imi mai suna decat a blestem, si tot ce imi mai rasuna in
urechi sunt propriile mele ganduri caci sunetul vocii ei deja incepe sa imi
devina strain, sa mi se estompeze din inima si din suflet, sa nu il mai
recunosc in sinea mea, sa nu il mai stiu desi poate uneori e tot ce mai ramane.
O vorba, o soapta, un suras.. si le pierzi, le uiti si se distrug in sinea ta
prin trecerea timpului pe care ai vrea sa il dai inapoi doar ca sa afli ca, de fapt
nu mai e nici macar cat ai fi sperat ca mai e. Imi lipsesc cuvntele, imi
lipsesc sentimentele, imi lipseste durerea si ura si freamatul necesar sa ard
totul ce e de ars, imi lipseste lipseste inspiratia sau betia sentimentelor in
care ma inecam candva, imi lipseste tot ce as fi putut folosi candva sa incerc
sa scriu ce am de scris, imi lipseste tot pentru ca de data asta nu mi-a lipsit
nimic din ce as fi avut, de data asta imi caut doar greselile fara sa mi le
gasesc , fara sa ma izbesc de ele fara sa scormonesc prea mult dupa ele, pentru
ca de data asta nimic nu e nimic la fel. De data asta nu e strigatul de agonie
al izgonirii din rai, un monoton monolog care sa zugraveasca doar regretul
pierderii unui rai posibil , de data asta e nu doar ciudat, de data asta e de
nedescris. Pentru ca la o prima impresie nu tu , cel care scrii randurile
acestea, esti cel care a gresit. De data asta nu mai e nici o greseala, de data
asta e doar o terminare atat de brusca incat nici nu mai stii ce e. Ce a fost. Ce ar fi putut sa fie dar nu a
mai fost sa fie pentru ca desi totul parea ideal, de fapt ajunsese sa fie ireal
pentru ca nu mai exista deloc. Si imi lipseste furia si disperarea pentru ca
socul a fost atat de cumplit si de neprevazut incat nu a mai ramas loc de ele.
Pentru ca inca pare imposibil de crezut ca dintr-o data ceea ce numeam in gluma
ca fiind poate una din marile povesti de iubire nestiute si atat de frumoase
prin simplitatea ei..era de fapt doar o inchipuire, o fantasma incat acum, la
finele ei, aproape ca m-as intreba daca nu am visat cu ochi deschisi , daca nu
a fost totul o iluzie cumplita si ca poate nu sunt decat un simplu prizoneir al
unei camera albe care inca se mai leagana tacut cuprins in lumea lui fara de
scapare, nebun si inconstient ca in jurul lui nu e nimic . Macar de as fi visat, macar de m-as trezit cu
zambetul amar al unui vis frumos cand de fapt inca imi doresc sa imi dau seama
ca acesta e un cosmar din care nu ma pot destepta si ca cea pe care o vedeam atat de pura si
aievea in fata ochilor, e langa mine incercand disperata sa ma smulga din chin.
Din pacate nu e. Din pacate totul a fost real , desi ca intr-un vis si vis-ul
din pacate nu mai e.. decat un chin. Si ma simt mai lipsit de inspiratie ca
niciodata pentru ca desi simt colcaind in mine durerea, mi-e imposibil sa o mai
scot la suprafata, atat de frumoasa e amintirea a ceea ce a fost, atat de
trista e umbra a ceea ce putea sa fie , atat de gingasa trecerea ei pe langa
mine incat blocat ma simt si fara de putere in a scrie, in a descrie, in a gasi
cuvinte incat sa cladesc imaginea lumii minunate care a fost si in care imi
este interzis sa ma mai intorc pentru ca, pe langa ca a nutri speranta suna a
blestem sunt constient ca timpul sterge tot ce a mai ramas bun, ce a mai ramas
bun. Constient ca nu mai reprezinti
nimic prea bun, decat poate un cineva si ca din cel care credeai ca esti nu a
mai ramas de fapt nimic, constient ca nu ai sa primesti raspunsuri pentru ca nu
ai primit nici macar reprosuri, constient ca nu iti gasesti nici o greseala
decat cel mult greseala de a nu fi realizat ca totul e prea perfect ca sa nu
fie gresit, constient ca in singuratatea ta de acum poate nu faci decat sa regasesti
singuratea ei de atunci… ca o
compensare. A faptului ca poate nu e
indeajuns de dureros pentru mine, ca nu simt durerea pe care as vrea sa o simt
ca sa pot sa ma uit inapoi cu manie si sa o uit astfel.. dar cum sa uit? Cum sa
uit faptul nu doar ca am fost intr-un
rai in a carui existenta nu am crezut vreodata , cum sa uit ceea ce ar trebui ,
ar fi trebuit sa imi ramana in suflet atat de pur si perfect pana la capat si
nu fac decat sa constat ca acest capat a venit cand nu credeam ca ar putea vreodata
a fi posibil ? Cum sa descriu durerea din mine ce sta sa izbuneasca pentru ca
am pierdut-o atunci cand simplul gand ca ea si-a aplicat privirea fugitiv
asupra mea ma face sa ma simt plin de bucurie pentru ce a fost astfel incat imi
e imposibil sa simt la modul palpabil durerea care ar fi trebuit sa ma
copleseasca acum si sa ma simt un monstru nedemn nici macar de aerul ce il
respira. Nu reusesc sa ma gandesc la ea decat tandru , nu reusesc sa mi-o
inchipui altfel decat a parut a-mi fi, cu zambetul ei atat de senin si
invaluitor incat ar face biata gioconda sa se intoarca rusinata cu fata la
perete si mi-e imposibil sa merg mai departe. Pentru ca in afara de socul
initial si de momentul de teroare muta cand am oscilat intre a lupta sau a
abandona la modul definitiv, cutremurat de pierderea ei atat de neasteptata ,
in afara de durerea coplesitoare ca am putut fi atat de orb si de a nu fi fost
ce as fi vrut sa fiu pentru ea, mi-a fost imposibil fie si o clipa sa ma
gandesc altfel la ea decat plin de dorul ei si de tot ceea ce imi fusese pana
in clipa in care aflasem ca sunt , din nou, singur. Si as vrea sa urlu de
durerea pierderii ei si.. nu pot. As vrea sa simt ca mi se rupe sufletul
bucati, ca lumea mea se prabuseste, ca nu mai am nimic si desi nu mai am nimic si
am sa raman un nimic in ochii ei.. mi-e imposibil. Si oricat as incerca sa ma
desprind, nu fac decat sa repet acelasi cerc in fiecare clipa si sa nu obtin
nimic, pentru ca ma intorc la faptul ca nu am raspunsuri la intrebari ce nu mi
le pot pune pentru ca totul imi pare atat de incredibil inca incat ma simt
golit de substanta, ma simt golit de tot ce ar fi trebuit sa imi fie evident ,
ma simt golit nu de vina , ma simt golit pana si de tentatia de a incerca sa
atribui cuiva o vina. Dar fara de vina mi-a fost si la insistentele mele
singurul raspuns era.. esti perfect, esti un om minunat si nu ai nici vina. Si
nimeni si nimic nu a avut vreo vina si totusi.. singur. Si negru pamant cumva
in sinea mea, sperand ca poate de data asta , ca macar poate de data asta va fi
totusi poate altfel. Sperand degeaba, evident fiindu-mi ca e imposibil,
blocandu-ma pana si in incercarea de a o mai vedea o data.. cu vocea ei atat de
ferma in a-mi spune sa nu mai incerc, sa nu mai sper, sa nu mai cred pentru ca
s-a terminat definitiv si sa nu imi fac iluzii ca am sa o intorc din drumul ei
pe care si-l alesese si totusi incercand sa ma convinga ca nu am gresit cu
nimic, atat ca.. nu a fost sa fie. Ma invart si ma chini sa aflu ceva . Sa
inteleg ceva. Sa inteleg ce a fost, nu atat pentru mine, cat pentru ea. Sa aflu
de ce aplecat. De ce brusc am cazut fulgerator din rai, fara ca macar sa devin
satana,fara ca macar sa aud un singur repros, fara ca macar sa imi gaseasca
vina sau ma acuze de ceva, fara ca macar sa imi zica de ce a fost nefericita,
fara ca macar sa inteleg cand si cat am fost parte din sufletul ei si mai ales
fara sa inteleg cumde, desi credeam ca Ii oferisem totul, de fapt nu-i ofeream
sau nu-i mai ofeream nimic din ce si-ar fi dorit ea. Incerc, incerc sa inteleg
, si nu reusesc, cum nimeni din jurul meu nu a reusit sa inteleaga ce s-a
intamplat cu ea , atat de brusc sau atat de insesizabil … Si insesizabil simt ca ma cuprinde durerea si
disperarea.. de a o sti la fel de senina si perfecta si pura cum mi-a fost mie,
si la fel de indepartata ea pentru mine si de neinsemnat eu pentru ea ca pana
in ziua in care o cunoscusem.. Atatea zeci de intrebari fara raspuns, atatea
momente in care simt ca nu reusesc sa mai fac fata oricarei lipse de logica din
finalul povestii noastre…
Dar stiu ca desi acum imi lipsesc raspunsurile la
intrebarile ce ma coplesesc, intr-o zi am sa le aflu. Si desi stiu ca acum
suntinca intr-o stare acuta de soc, intr-o zi are sa vina si descatusarea si
eliberarea de lipsa acestei dureri care imi e atat de familiara, stiu ca vor
veni crizele si iadul grabit sa cuprinda si sa prinda in vartejuri de durere si
nebunie din care nu stiu daca voi mai scapa intreg de data asta. Stiu ca nu imi
vor lipsi. Cum nu-i lipsesc eu ei acum. Sau mai incolo. Sau niciodata.
