Cumva am ajuns la concluzia ca orice carte trebuie scrisa pe genunchi sau in genunchi, departe de orice urma de civilizatie daca vrei sa transmita cu adevarat mesajul pe care il ai in tine sau daca vrei sa scapi de acele sentimente fata de care pastilele sau alcoolul sau o mica sinucidere nu te mai ajuta sa faci fata. Si totusi, cum sa descrii o dragoste nu dupa ce ai pierdut-o pe ea, cealalta jumatate a intregului, ci cand nu iti mai pasa de ea deloc? Cum sa transcrii ce simteai pentru ea la un moment care poate fi atat de apropiat in trecut si totusi care nu iti mai zice nimic dar despre care simti ca vrei, ca inca vrei sa zici absolut tot? Cand firele ei de par inca sunt peste tot in casa ta, cand agrafele ei inca stau pe marginea chiuvetei tale, dar tu nu mai insemni nimic pentru ea si ea, EA, cea care erai raiul tau si tot ce credeai tu ca ti-ai dorit vreodata intr-o femeie, e doar un chip  pe care  acum il vezi strain  si distant in fotografii   nu pentru ca asa te vede ea ci pentru ca sufletul tau nu mai simte nici macar nevoia de a-si aminti numele ei, cum sa crezi totusi ca nu a fost decat un vis frumos  dintr-o vara tarzie si ca toamna ce v-a unit nu e toamna vietii tale, ci o simpla toamna in care totul parea prea putin si povestile pareau a fi realitate ? Si daca unii au scris sute de pagini despre doar 60 de ore sau chiar si mai mult despre o singura zi, fi-voi eu in stare sa extrag esenta timpului ce ne fusese acordat fara sa ajung sa-i pierd identitatea, frumusetea si mai ales fara sa imi pierd iar mintile crezand in imposibilul ce imi parea posibil la un momentdat, chiar daca ar fi fost sa-I sacrific intreaga mea viata sau fiinta? S-au facut filme despre povestile de dragoste ale unei singure nopti dar ma intreb in fiecare zi daca voi fi capabil nu sa refac o actiune, ci macar sa transcriu, fara dialoguri inutile, fara nimic care sa ajute, doar simplu text neintrerupt o relatie care parea a fi destinata infinitului pana cand am descoperit ca acest infinit era format doar din secunde muritoare care odata scurse, au pus punct definitiv a ceea ce credeam ca nu se va sfarsi niciodata si pentru care eternitatea imi parea mult prea putin, imi parea doar o clipa, imi parea doar un prag pana vom ajunge in alt univers unde vom recreea povestea noastra de dragoste inca si minunat decat fusese aici, in lumea asta, in mintea mea, in sufletul meu.

Prea des uitam sa fim oameni, cu greseli si invataminte, cu bune si rele, prea des uitam sa ne uitam in oglinda si sa ne privim goi in noi insine, sa descoperim nu cine suntem, pentru ca nu stim, nu cum ne vad altii, pentru ca nici asta nu stim, ci sa descoperim ca..suntem. Ca suntem tineri, ca suntem adolescenti, batrani sau maturi, dar ca suntem, existam, fiintam, devenim.Prea des ne oprim in loc si refuzam sa renastem din cenusa propriei noastre fiinte, din cenusa celor ce am fost ca sa devenim semintele unei nou inceput, ale unei noi vieti chiar daca traim deja, prea des uitam ca noi suntem centrul propriului nostru univers si ca nimeni in afara de noi nu are grija ca noi sa fim…bine. Prea des suntem egoisti cu noi insine, punand altii, altele, orice pe primul loc in afara de ceea ce ar trebui sa fie esential : spiritul nostru. Fara a numi asta vanitate sau egoism, fara a fi egocentrici sau avari, prea des uitam ca fara noi, nu exista nimic, si nimic nu ar fi posibil fara actiunea noastra interioara. Ma simt ca o pasare pheonix.Mort in sinea mea am ales sa mor si mort am fost. Pentru cat timp? Nu stiu. Dar stiu ca fara sa imi dau seama o noua existenta a inceput sa creasca in mine cand trecutul mi-era atat de prezent in minte si imi coplesea viitorul facand din clipa prezenta o clipa irosita inca inainte de a se naste. Voi sti sa fructific o noua existenta astfel incat fara sa imi uit trecutul sa imi creionez un viitor de care nu eu sa fiu mandru, ci cei care imi vor urma? Nu stiu, dar poate am sa aflu. Timpul curge si povestea se scrie singura. La fel cum singura se va scrie si aceasta poveste a unui viitor ce nu va mai avea loc, nemaiavand existenta in lumea noastra. In lumea mea. Dar in lumea altora… cine stie?