XANTIPA 8

Senin, cu ochii reci si un zambet impacat pe buze, cum era sa-i spun ca nu vad in ea decat un strain? Ca in ochii ei in care gasisem un univers intreg nu mai vedeam decat aceeasi privire goala pe care o vedeam in fiecare seara in fiecare colt al casei noastre goale, in fiecare noapte in visele mele dureroase… Cum sa-i  zic ca nu mai vedeam in noi decat straini si , ca in clipele rare cand scapam de barba neingrijita care imi crestea atat de des, uitandu-ma in oglinda sub pretextul barbieritului, nu vedeam decat un strain cu ochii infundati in moalele capului, fara nici o stralucire in ochii sai, cu cearcane imense , palid… Cum era sa-i zic , stiind ca nu crede nimic, ca sunt pe duca? Cum sa fac, sa-i trimit senin un mesaj:  Stii iubire, in seara asta asta imi trag un glont in cap? Sa-l tii de amintire…

Nu stiu cat timp trecuse de cand scrisesem randurile de mai sus. Nu incercati sa potriviti randurile astea in tiparele unor ore sau  zile sau minute, pentru ca pentru mine timpul nu curgea dupa regulile mecanice standardizate ale lumii normale , ci in ritmul ciudat al vetii mele interioare, sincronizat cu bataile grabite ale inimii sau cu respiratia intretaiata , cu momentele mele nesfarsite de durere sau palida sclipire a unor mici clipe de bucurie , pe care le simteam cand reuseam sa ma detasez de toata situatia, in rarele momente cand puteam sa ma gandesc la ea fara sa ma mai doara, momente in care o simteam atat de aproape langa mine, desi era atat de indepartata si instrainata. Prins in tremurul febrei si al bolii, printre aburii de alcool ce ma invaluiau si fumul tigarii nestinse de atatea ore, ma gandeam la dilema in care ma aflam , prins intre alegeri imposibile, fara a avea nici o sansa sa aleg ceva fara sa pierd totul pe celalalt plan , sau chiar pe mai multe planuri… Si ce-i pasa ei, cand avea tot ce era mai pretios pe lumea asta pentru mine cu ea? Aruncandu-mi la modul invaluitor propuneri pe care stia ca nu am sa le accept, refuzand non-salant ideea ca ar incerca sa imi induca alegeri pe care stia ca nu am sa le fac niciodata, ma simteam prins in valtoarea unui razboi psihologic , in torentul amenintator al prabusirii interioare sub imperiului stresului la care nu mai faceam fata. Incepusem sa beau , constient ca e ultimul pas spre pierzanie,  dar nu imi mai pasa de nimic. Eram un cersetor de lux, fericit ca are acces la tot ce-i trebuia ca sa uite, sa nu-i mai pese, sa se prefaca ca nu mai exista nimic pentru care ar merita sa se agite in lumea asta. Imi staruiau in urechi, in lungi si largi ecouri, momentele in care razand imi spunea stii , nu pot sa stau cu tine, e anormal , nu am cum  pe un ton atat de detasat de puteai crede ca vorbeam de cine stie ce lucruri amuzante si simpatice, la un pahar de vin, undeva seara pe o terasa… Si ea radea si in sufletul meu se prabuseau si ultimile fire care ma mai tineau legat de lumea asta, auzind in receptorul telefonului vocile atata de dragi mie, voci care ma impiedicasera sa fac alte alegeri, mai mult sau mai putin inspirate , in vremuri de demult.. Cum era sa-i zic ei ca nu imi mai pasa prea mult de ce se alege de mine in lipsa ei dar ca nu pot sa fac imposibilul in numele unei legaturi in care ea nu mai credea de loc?  Nu am sa stiu probabil niciodata daca isi pusese vreodata la modul constient si serios problema, ca s-ar putea sa cedez definitiv, ca prins in caruselul acestor decizii care mi-erau imposibile, s-ar putea sa aleg solutia cea mai comoda pentru mine, cea mai simpla si atat de la indemana , la care incercasem sa nu mai gandesc, solutie pe care o acceptasem ca fiind posibila de atata vreme… eram satul sa ma mai prefac ca totul e bine, sa incerc sa zambesc celorlalti ca sa maschez la modul fals si incomplet ceea ce era in mine. Cel mai greu pas este sa iti accepti limitele, sa iti accepti esecul... restul vine de la sine, incet , tot mai incet, dar sigur… si intr-o zi, nu mai e nimic, nu mai ai nimic si in ziua ai devii si tu doar o parte a miliardelor de particole cosmice care se zbat langa noi, care poate candva, in negurile istoriei au fost si ele fiinte cugetatoare.. Tremurand din toate incheieturile, cu un grad neprecizat de febra, scriam haotic , asteptand un telefon ce nu mai venea, un sunet ce stiam ca nu o sa mai vina niciodata, cu ea prinsa in latul ametitor si imbatator al orasului unde locuia, eu undeva in evul mediu … cm era sa-i zic ca incep sa-i  inteleg pe cei care isi pun o centura de dinamita n jurul corpului si se arunca in aer in numele unor scopuri pe care le inteleg numai ei ? Cum era sa-i  zic ca incep sa inteleg anumite lucuri care ni se par cand gandim normal atat de ciudate? Oare ce simt acei batrani din zonele tribale cand isi vad amenintata ordinea lumii asa cum o stiau ei de mii de ani , din tati si parinti , din mosi stramosi , atunci cand  sunt atacati tot mai puternic de asa numita lume civilizata, atat de civilizata ca-i  lasa fara mostenirile lor ancestrale , spirituale  sau nu? Cum era sa-i  zic asa ceva , cand stiam ca nu va face decat sa se uite la mine ca la un nebun, gasind inca si inca un motiv ca sa refuze orice idee de a mai incerca ceva, cum se intamplase de atatea si atatea ori deja? Ma simteam purtat in toate directiile de gandurile care imi treceau prin cap, ca o frunza alungata de vantul recii al toamnei din copacul care-i  fusese casa…  V-ati gandit vreodata ca acea frunza e deja moarta?Ca rostul ei pe lume s-a incheiat deja? Ca nu mai e nimic, ca nu va mai fi niciodata nimic? Ca zborul ei lin, adiat , care trezeste atata pasiune si melancolie, nu e decat ultimul drum al unui cadavru? Ati alerga si ati arunca in sus  un maldar de oase, cum faceti cu frunzele? V-ati tolani pe niste cranii sau tibii? O coroana de coaste? In fond, nu e decat o diferenta de forma, fondul e acelasi… 

Asa ma simteam eu , in timp ce ma impleticeam pe ultimile  carari , spre un scop nestiut si un tel fara de sens. Incapabil sa accept infrangerea si sa ma las in voia sortii, incapabil sa renunt la tot ce aveam aici ca sa ma mut in basmul occidental ,  incapabil sa renunt la ea ca sa imi pot pastra mintile lucide, asa cum, ironic , tot ea imi cerea. Mult prea satul si obosit , constient ca nu sunt decat o povara emotionala pentru cei din jurul meu, renuntasem in mare parte sa mai impartasesc cu ei durerea mea, alegand sa ma ascund, sa ma prefac , sa joc rolul omului normal, cu ganduri normale, intr-o societate normala, cand in mine nu era decat putreziciune si o zbatere continua.Ma obisnuisem deja cu reactiile celor din jurul meu ,  care atunci cand se parea ca le pasa, in genere erau incapabili sa priceapa intregul tablou, sa cuprinda vasta panorama a imaginii de ansamblu…  Nu mai rezistam , nu mai aveam putere sa rezist , nu imi mai doream nimic decat vesnica liniste, in care sa nu imi mai pese de nimic, reactie normala la reactia celor din jurul meu , care isi vedeau linistiti de vietile si dramele lor , mai mici sau mari… Ce mi-ar mai fi pasat mie? Exact cum nu –i  pasa ei cand imi descria linistita sau cu urme de bucurie in voce cum isi gasise de lucru si ce urma sa faca si oh, dar cati bani urma sa castige... facandu-ma sa par numai un biet cersetor.. cum si eram de altfel. Un cersetor satul sa cerseasca o urma de atentie , o urma de mila , o urma de intelegere.. satul sa vada ca nu exista speranta, nu exista nimic pentru care sa iti doresti sa mai visezi... satul sa nu poata lua decizia corecta, pentru ca atatia altii erau implicati... eram satul de zile si de lumina soarelui , eram satul de culorile ruginii ale toamnei ce venea incet incet pe pamantul ce ma inconjura , pentru a prinde din urma toamna ce salasluia de atata vreme in sufletul meu si pe care nu o vedea nimeni , si nu ar fi vazut-o nimeni nici daca as fi pictat-o in cele mai tulburatoare culori pe intreaga panza a cerului desfasurat… in van. 

Eram pe ultimile zile, traiam zile de imprumut , nu mai aveam energie pentru nimic si nimic nu imi mai trezea nici un fel de interes. Nici daca as fi fost, ca in acel atat de celebru sablon , singurul om de pe pamant, nu m-as fi simtit atata de parasit si de singur , desi in jurul meu se calcau pe bataturi  7 miliarde de fiinte vag asemanatoare mie si cu care nu aveam nici o interactiune… Singuri in vietile lor si straini in viata mea , cum o simteam si pe ea atata de des, cum ma simteam si pe mine cel mai adesea, nimic decat o copie palida a ceea ce ar fi trebuit sa fiu sau sa fac.. daca nu mi-ar fi pasat. Sa zic intr-o zi , asta e , sa las naibii tot , sa vand tot ce era de vandut sau de nu sa las la saraci si sa plec fara sa ma uit in urma… ca sa castig o familie inapoi pierzand alta.. Cred ca mai degraba as fi ales ruleta ruseasca decat sa aleg sa ma gandesc serios la asta. Imi pare rau, dar nu sunt omul care sa calce chiar tot in picioare. Nu am puterea aia , pe care o au altii , care pleaca fara a se uita in urma , si care nu au nici un regret. Nu am puterea aia pe care  o au unii care cu barbile in vant, cu imensele lor turbane pe cap se napusteau la atac  in disperate atacuri sinucigase, in adevarate excadroane ale mortii , indiferent daca aveau in mana sabii sau dispozitive de detonare… Dar nu cred ca mi-as fi dorit sa fiu macar o data total nepasator, sa stiu ca din cauza mea poate a murit un om, satul , sacarbit de zile  si de durere. Nu cred ca as putea trai cu gandul asta. Imi parea rau ca nu am putut sa imi manifest aceste sentimente cat ea era inca aici , cand eu nu eram decat o stana de gheata blocata in niste idei tampite, in timp ce ea ardea din ce in ce mai stins langa mine. Pana a decis ca e momentul sa plece, si a plecat. Si am inceput eu sa ard in urma ei, de dorul ei, mai incet la inceput, tot mai puternic si mai navalnic pana la urma, cand nu a mai ramas nimic de ars, pana cand am ajuns cenusa. Cum am sa ajung cu totul in curand. Renuntasem sa ma gandesc ce usor e sa dai sfaturi adanci si intelepte despre viata ( in genere viata altora) cand tu ai toate cartile in mana , inclusiv cateva perechi de asi. Ce simplu este sa oferi intelepte sfaturi , cand nu realizezi ca se potrivesc ca nuca in perete si celalat te priveste stupefiat si ingrozit , intrebandu-se in sinea sa tu chiar nu vezi nimic??  Cum nimeni nu vedea nimic.. desi in mine nu mai era decat o nebunie totala, un dezmat  al durerii care isi facea de cap in toate cotloanele sufletului meu, punand stapanire pe mine cu usurinta cu care poti sfarama orice bucata de branza...  Nu mai era nici o Troie de sfaramat , distrus , ars , nenorocit.. nici un razboi de purtat sau de castigat, nu mai era nici o Elenea de cucerit sau de admirat, si toate continentele erau de mult cunoscute si arhicunoscute.Nimic de gasit, nimic  de descoperit. Totul arhistiut , totul razbatut de o mie de oris si totusi totul mi-era cumplit de strain. Incepand cu mine si terminand cu ea, pe care nu o mai recunoasteam de loc. Restul , miliarde la numar, erau doar piese nearanjate in puzzle –ul existentelor lor ordinare. 

     Eram satul , eram bolnav, eram sfarsit , nu mai gaseam putere in mine pentru nimic. Si totusi trebuia sa aleg , in ascunsa cimilitura care imi toca creierii de atata vreme , la care nu aveam raspuns si la care nu imi doream raspuns pentru ca nu doream sa ingrop pe nimeni in urma mea. Incercasem sa evit toate acele metode usoare de a-mi petrece timpul , incercasem sa aleg sa nu uit, sa nu ma prefac ca nu imi pasa , sa nu transform totul intr-un cinic calcul care se reducea la sume cu sau fara zerouri , sperand ca un idiot ca poate puteam gasi in noi puterea de a depasi aceste tragice momente prin noi insine , pentru noi insine si nu numai pentru noi.. si pentru cei fara de putere care depindeau de noi si care vai , erau prea mici pentru a putea decide singuri sa implore macar ei ceea ce, cei mari , in egoismul lor de oameni maturi si intelepti , refuzau sa vada..  Cum refuzam si eu sa vad sau sa admit ca ar putea exista.. si ce folos acum cand in ultimele mele zile poate vedeam totul atat de clar , cu o precizie ce ar fi facut invidios si cel mai puternic microscop din lumea asta, cat de gresit fusese totul. Cum mai puteam eu sa ma explic , cum puteam eu sa mai incerc sa dau un sens a ceea ce parea atat de ilogic , ce sens mai avea sa invoc eu orice idee de bine , de iertare cand .. intre noi nu mai era decat  tacere si toate discutiile noastre duceau la acelasi rezultat: nimic. Privind in ochi neantul in fiecare zi, din ce in ce mai puternic , incercam sa lupt sa gasesc o solutie care sa rezolve intr-un mod favorbil ceea ce parea o imensa nebunie din afara si care mie imi parea din ce in ce mai mult si din ce in ce mai clar ca fiind o batalie pierduta din start.Ca sa o recastig pe ea, nu trebuia sa fac decat un singur lucru : sa pierd totul.  Nu mai aveam cum sa-i explic cat de mult uram locul pe care si-l alese sa traiasca , ca daca era un loc pe lumea asta unde nu mi-as fi dorit niciodata sa zic soapte de amor cuiva era tocmai acea tara mirifica a limbii amorului , blestemate fie amandoua. Mai bine zis, a limbii omorului..  omorand tot ce mai simteam , omorand in fiecare zi cu falsele ei iluzii de mai bine tot ce imi dorisem , omorandu-ma incet incet in fiecare zi cu nepasarea ei totala. Simteam ca ma sufoc doar la gandul de a trai acolo,  de a gandi acolo , de a respira acolo..  cum sa-i fi zis asta, cand ea era atat de incantata.. sau macar lasa impresia.. Stiam ca poate  o sa vina o zi , cand ganditor pe marginea gropii mele , am sa regret din rasputeri ca nu plecasem dupa ea, prada prea multor indecizii si asteptari sfaramate,  constient ca poate prin alegerea mea ii usurasem alegerea ei , si ca prin alegerile noastre egoiste sau nu, nu facuseram nimic altceva decat sa distrugem si ceea ce ne mai unea , daca ne-ar mai fi unit ceva.  Fii barbat , fii tare , trebuie sa fii puternic , tu esti coloana… cui? A infinitului? Nici macar.. si nici a mea . Si nimeni nu era coloana mea, desi , avid ca o bacterie vorace incercam sa gasesc orice cuvant de alinare posibil , cand dilema mea interioara nu era de a pleca sau nu undeva intr-un colt de lume pe care stiam ca am sa il urasc tot mai tare pe zi ce trece, ca fantasticele sale castele si manastiri si catedrale nu m-ar face decat sa zambesc acru in sinea mea , dorindu-mi sa fiu undeva in creierii muntilor sau pe plaiurile pline de fantome ascunse in ceata sinistra a zorilor , unde sunetul cimpoaielor se mai aude arar prin paduri , amintind de apuse vremuri de lupta si glorie.. oricunde, dar nu acolo. Acolo unde nu puteam decat sa vad fatarnicie , sa citesc in ei in fiecare zi cum ma urasc constienti ca la randul meu ii urasc de moarte. Ce alegere sa fac? Cand nu era nici o alegere, cum nu a fost alegerea mea plecarea ei , cum nu fusese alegerea mea sa ramana acolo , cum nu fusese alegerea ei sa plece sau sa renunte. De zeci de ori ii spusesem sa incerca macar o data sa intre in piela mea, sa isi puna problemele cum mi le puneam eu si refuzase scurt,  hotarat , sustinand cu tarie ca nu are cum.. si nu aveam cum. Cum sa ii explici , ma intreb din nou, furia din tine, dorul din tine , dorinta din tine.. catre nimic? 

Alegerea putea fi cumplit de simpla, cum fusesera alte alegeri in viata. Ale noastre sau ale altora in numele nostru. Cand nimic nu parea a sparge blocada asta, cand nimic nu parea a fi in stare sa ne ajute sa ajungem la o idee comuna, cand cea mai dura negociere din viata mea se dusese ca sa o conving sa doarma o noapte , nu cu mine, dar sub acelasi acoperis , si ea refuzase sec ?  Mii de ganduri mi se invarteau in cap , in fiecare secunda, constient insa fiind ca nu imi pot abate mintea de la singura mea intrebare: si coloana mea cine e? Din nou , a cata oare ma simteam prins la mijloc intre forte implacabile, care ma striveau intre dorintele lor egoiste , unde nu era loc si de vreo urma de interes pentru ce imi doream eu.. unde ceilalti isi vedeau doar propriile lor interese si atat, restul... hm , dati-le foc, eliberat calea. Pe vremuri o avusesem langa mine, pavaza delicata in calea furtunilor care se starneau din senin din niste motive care ar face si mortii sa se zguduie de ras , dar in care ma trezeam prins mereu , blestemate fie acele momente. Si nu mi-am dat seama ca ea intr-o zi nu va face decat sa schimbe tabara, sa se mute dintr-o parte in alta si sa nu faca nimic, decat sa plece. In ziua aia am clacat , pierzandu-mi tot mai mult orice urma de conservare sau orice instinct de supravietuire. Sa iei pastile... sa dormi .. sa iti faci un ceai si cu lamaie , si sa stai la cald..Inca parea ca are grija de mine, sau ca inca imi poarta grija.. Iluzie? Adevar? Nu am sa stiu niciodata. Sa iau pastile..sa am grija de mine.. la ce? Dati-mi un punct de sprijin si am sa rastorn..  sigur. Am sa ma rastorn mai repede ca niciodata, am sa ma prabusesc mai intens decat s-ar fi putut crede, doar dati-mi punctul ala de sprijin care sa imi justifice decizia. Macar o data, macar o clipa.

                Cu ochii indreptati spre interior, cu privirile pierdute undeva spre un hau de necuprins, cu prapastii largi fracturandu-mi trupul prea obosit de boala , tusind si scuipandu-mi si ultimile bucati de plamani , ma uitam la paharul din fata mea, cufundat aparent intr-o mie de ganduri. Vedeam insa  o singura imagine , auzeam un singur cantec, un singur gand , un singur racnet. ...

                Allahu Akba ! Si linistea de dupa..