XANTIPA 5.   

Ziua incepuse minunat, adica execrabil , trezit brusc dupa o noapte mult prea scurta, ca mai toate noptile mele recente,  cu o durere sacaitoare de cap ce ameninta sa se transforme intr-o migrena, cum s-a si intamplat mai apoi, aruncandu-ma intr-o lunga stare de prostatie si metastaza intelectuala, incapabil sa fac ceva, sa strang sau sa fac curat sau mancare sau toate acele lucruri pe care se presuspune ca trebuie sa le faci intr-o casa, mai ales cand esti si singur si nu e nimeni care sa le faca in locul tau. E drept ca uneori si in doi parca ai fi singur, dar asta e alta poveste. Incapabil sa dorm sau sa merg, scos din sarite de usturimea din piept si durerile care incep sa devina tot mai acute si mai sacaitoare, m-am asezat in fotoliu, ascultand Sostakovici, cu al sau al doilea vals pentru ore in sir, cu tigara fumegand nervoasa langa mine, pentru ca nici macar tigarile favorite nu mi le gasisem in oras, de ziceai ca s-a apucat de fumat lumea intreaga. Erau ingredientele perfecte pentru o zi absolut de ignorat si de uitat cat mai repede posibil, nemaivorbind de faptul ca discutia cu ea incepuse brusc si se terminase ca de obicei, cu mine vorbind singur, ea declarandu-mi in lehamite dand imaginar din mana a plictiseala ca e satula de aceleasi lucruri pe care i le zic mereu si mereu. O vedeam cu ochii mintii , pentru ca nu am mai vazut-o de atata vreme, innacrita de venin si extrem de pornita impotriva mea, aruncandu-mi din nou in fata aceleasi si aceleasi clipe moarte din trecutul nostru mort, incapabila sa treaca peste clipele pe care mi le tot perinda in fata ochilor, de incepeam sa ma banui ca pretinsesem pe undeva ca sunt un sfant fara de pata si sunt supus unui intreg rechizitoriu pentru a mi se arata diavoleasca mea fata, altfel nu puteam sa inteleg invesunarea si inchistarea ei. Din nou si din nou doi straini, vorbind doua limbi diferite, era tot ce mai ramasese din noi si, cireasa de pe tortul urii noastre, nu eram nici unul capabil sa lasam de la noi, fiecare avand inversunarea lui, ea de leoaica lovita in ce credea cel mai mult, eu scos din sarite de faptul ca imi refuza orice argumente si imi calca in picioare durerea si regretul. Ticalosule, nesimtito, nebunule, nerusinato , mincinosule, Pinochio in fusta ce imi esti…  Mii de cuvinte de ura si de dezbinare erau schimbate intre noi de fiecare data, fiecare fiind convins de justetea cauzei sale, a ei trecuta , a mea atat de prezenta si dureroasa si absurda in simplitatea ei. Dar de ce nu reusiseram niciodata  sa gasim nici un cuvant comun de alinare si de dor, macar unul? Cum sa-i zici unei persoane ca ti-e dor de ea cand nu primesti decat vesnice reprosuri , ce dor sa iti mai fie? Cum sa-i zici ca iti pare rau cand parerile tale de rau sunt sfaramate sub greutatea covarsitoare a nepasarii celuilalt, a racelii care ar face si iadul sa para o simpla gluma? Cum sa cauti o cale de mijloc cand vezi ca nu mai exista nici o cale si daca indraznesti sa spui ce simti sau cum simti, intr-o zi ti se vor intoarce impotriva ta? Cum sa fii om cand ti se cere sa fii orice, mai putin cineva care regreta?  Leganat de valsul lui Sosta, care ar trebui sa fie un mars al bucuriei si sperantei, asa cum il vad unii , nefiind insa decat un prilej de durere si aducere aminte pentru mine, cu trombonul sau grav starnind numai tristetea, m-am lasat purtat deganduri si de amintiri pana nu am mai stiut de mine…

Cand dupa atatia ani am vrut sa invat sa zbor, mi-ai rupt penele si mi-ai frant aripile, ca sa nu iti ia nimeni nici o particica din cerul tau...

Crescuseram impreuna, in ciuda diferentei de varsta de cativa ani. Ea copila blonda cu ochii in doua ape, nebuna in frumusetea ei si frumoasa in nebunia ei, eu inconstient si fara sa stiu in ce ma bag, ce implica relatia noastra si ce urma sa implice, pregatit sa fac toate greselile posibile sau macar o buna parte din ele, fara nici o experienta in ceea ce priveste aventura traiului in doi. Ne gasiseram intamplator, candva intr-o vara a studentiei noastre, fara ca macar sa ne vedem sau sa ne auzim cateva luni de zile, traind cu mesaje schimbate sporadic si arar, de o banalitate frapanta, ca mai toate mesajele care se schimba in zilele noastre. Eu ma pregateam sa inchei conturile cu studentia, fiind deja om al muncii undeva intr-un oras indepartat de mirifica urbe unde imi petrecusem anii de studii cand s-a produs si intalnirea noastra fizica. Nu a trebuit mai mult de cateva simple secunde sa imi dau seama ca nimic nu mai conteaza in jurul meu, in jurul nostru si sa ma folosesc de orice pretext ca sa fiu impreajma ei. Eram fascinat, eram pierdut in alta lume, eram pierdut cu totul.Tulburatoare in prospetimea si naturaletea ei, ma regaseam visand cu ochii deschisi , indiferent ce facea si pana si la o banala mancare ramaneam mut de uimire. Era un basm. Acum, dupa ani de zile ma intreb daca nu era mai bine sa fi ramas asa, un tablou undeva pierdut in memorie, la care sa mai visam arar. Nu imi gasesc cuvintele necesare, cum nu mi le-am gasit niciodata pentru a descrie relatia noastra si tumultul nostru din fiecare zi, ea gata oricand sa plece cu prima ocazie, eu plecand dupa ea, ea suferind uneori mai mult sau mai putin in tacere, eu ignorand durerea ei sau nefiind capabil sa o inteleg, pe vremea aceea, nedandu-mi seama ca nu e o simpla relatie intre A si B, cum sunt cam toate in ziua de azi, cand toti isi jura iubire vesnica ..pana la urmatorea. Nu stiu daca a fost greseala pe care sa o fi putut face in ceea ce ne privea si sa nu o fi facut mai devreme sau mai tarziu , orb si inconstient, parandumi-se ca nu e nimic grav. Nu am de gand sa imi caut scuze inutile acum, pentru ce se intampla atunci gresit, sa dau vina pe imaturitatea mea , lipsa de experienta, serviciul nebunesc in care ma bagasem si care imi manca uneori mai mult decat ziua lumina sau sfarsiturile de saptamana, de imi aduc aminte si acum cu groaza cum blestemam in sinea mea cand imi suna telefonul, pentru ca nu suna niciodata sa aduca vesti bine, ci doar probleme sau situatii de criza care trebuiau rezolvate urgent sau instantaneu, fara a-ti mai pasa ca e noapte sau sambata seara, desi uneori nu puteai face nimic decat sa te uiti intrebator la cer si sa te intrebi cu ce ai gresit in viata ca sa trebuiasca sa traiesti un asemenea blestem. Facusem si greseala de a incerca sa o aduc si pe ea acolo unde lucram eu, si a fugit speriata si ingrozita dupa cateva luni, nevenindu-i sa creada sau sa accepte duritatea celor din jurul ei, inclusiv a mea. Nici in ziua de azi nu stiu daca am facut bine sau nu dar a lasat o mare amprenta asupra noastra perioada aia. Nu reusesc sa imi dau seama ce se intampla cu noi, de ce tot timpul trebuiau sa apara situatii conflictuale, de ce trebuia sa ne certam din cauza unori elemente asupra carora azi nu as ridica nici macar privirea. Si totusi, mi-e dor de vemurile ale, cand ne plimbam pe marginea padurii, mergand inlantuiti si glumind ca suntem Omidee, ea in spatele meu, ascunsa dupa mine, de cine venea din fata nu vedea decat o singura persoana cu patru picioare si radeam pana la lacrimi cand vedeam fetele surprinse ale celor care se intalneau cu noi..

Nu imi gasesc cuvintele pentru a merge mai departe. Cum nu imi gasesc nici puterea de a-mi reaminti acele zile, cand ni se parea ca vom imbatrani impreuna si radeam unul de altul incercand sa ne inchipuim cum vom arata la varsta senectutii, acum cand stiu ca pentru mine nu va mai exista o alta primavara si ea e atat de departe, de mine si de sufletul meu, cand nu reusim sa ne mai intelegem nici macar in scris, cand nu mai reusim sa regasim nimic comun in noi si intre noi, cand ultimele mele zile sunt intunecate de durere si lipsa ei si nu numai a ei, de lipsa noastra, cand oriunde ma uit in casa sau in orasul in care inca mai traiesc nu reusesc decat sa vad umbra ei fantomatica, de uneori imi vine sa las totul balta, sa plec fara sa ma mai uit in urma in Africa misionar sau voluntar, acolo unde stiu ca nu voi mai vedea chipul ei dus pe ganduri in timp ca statea pe o banca la umbra unui baobab sau chiparos... Valsul lui Sosta isi urmeaza netulburat ritmul, aducandu-mi din nou in inima tristetea pe care o simt de atata vreme, regretul de a vedea ce s-a ales din noi acum, cand imi stiu zilele numarate de un ceas implacabil si nemilos, ce nu tine seama de cainta sau remuscari.Nu ma mai sperie aceasta eventualitate si uneori ma simt atat de pregatit, stand cu un zambet senin si enigmatic pe fata, in timp ce astept sa treaca ceea ce a mai ramas, fara sa fiu capabil sa ma mai bucur de nimic din jurul meu, fara a mai gasi bucurie in nimic. Fara a mai fi capabil sa ma mai pot concentra pe ceva anume. Repetitiv , totul trece pe langa mine, fara a-mi mai atrage atentia ceva anume. Uneori ma sperie linistea pe care o simt la acest gand si calmul din mine, desi in mod nomal ar trebui sa sune toate alarmele ce tin de instinctul de supravietuire, si totusi , nu se intampla nimic de genul asta. Trec zilele, trec fara a le mai lua in seama sau fara a mai fi luat in seama.Nu stiu daca ar trebui sa ma amuze sau sa ma supere ceea ce imi zisese la un momentdat, dupa eterna si inevitabila acuzatie ca sunt un om slab, cand imi recomandase sa fac ceva bun cu viata mea. Dati-mi un punct de sprijin si am sa rastorn lumea, parca zicea Arhimede. Dar in lipsa punctului de sprijin luat de ea in plecarea ei muta si furisa, ce sa rastorn? Cum sa te gandesti la ceva bun , cand viata ta nu mai reprezinta nimic si nu sunt cuvinte sau imagini care sa zugraveasca tristetetea pe care totusi o poate simte un om, care stie ca nu mai are nimic la a ce se chinui? Cum sa incerci sa surprinzi frumusetea acelui apus de soare care m-a fascinat intotdeauna, cand cu ochiul in obiectiv esti incapabil sa tii camera dreapta si sa faci acele mici ajustari cu care tehnica ne ajuta sa adaugam si mai multa frumusete  la o simpla banala si comuna fotografie, cand iti aduci aminte ca cel mai frumos apus de soare din viata asta l-ai vazut cu ea alaturi, cand un simplu apus de soare s-a trasformat intr-o simfonie tulburatoare a culorilor, cand nici cea mai dibace penita nu ar fi reusit sa surprinda in cuvinte ametitoarea intensitate a rosului de sange, cand Leonardo si-ar fi aruncat in scarba penelul invins de tonalitatile galbenului ca mierea, cand nimeni si nimic nu ar fi putut reda lumina in care ne scaldam,albastrul ireal ce ne inconjura, seara ce statea sa vie, fara a se grabi, linistea si tacerea ce ne invaluiau alene... Ce sa mai cauti tu cu aparatul sa mai faci fotografii, pentru cine, pentru ce, cand in fata lentilei nu iti joaca decat lacrimi si imaginea ei si stii ca, indiferent cat de mult te-ai chinui, nu vei reusi decat sa ai fata ochilor o alta seara, dintr-un alt timp apus de demult, pe care ai sa regreti pana la sfarsitul zilelor tale? Sa scrii , cand stii ca nu esti in stare sa redai nimic din tot ce a fost, cand stii ca ea scria de o suta de ori mai bine decat tine, cand stii ca nu ai fost nici macar capabil sa ii intelegi scrisul si poezia si ca singura data cand astepta cu inima la gura sa-i lauzi poezia nu ai facut nimic altceva decat sa fii un critic impartial si imbecil, ratand cu desavarsire momentul si motivatia ei? La pictura nu m-am priceput niciodata si mi-a fost imposibil sa desenez ceva vreodata, indiferent ce, de la un simplu ou pana la un copac. Nu am reusit sa depasesc varsta desenelor copilaresti si, desi poate mi-ar fi prins bine acum, nu voi reusi niciodata sa fac ceva mai bun decat o simpla mazgalitura. Si mai bine ma abtin. 

E simplu insa sa spui fa ceva bun cu viata ta cand cel din viata si din fata ta nu mai are viata. Fara picioare, sa castigi maratonul e mai greu. Fara maini, cum sa bei un pahar cu apa? Fii orb, dar descrie-mi curcubeul.Si surdule, cum de nu apreciezi pe Mozart? Orb, surd , mut, fara maini si fara picioare, nu imi cere sa aduc luna de pe cer, nu am sa reusesc.Sau asta ti-e si dorinta, de a cadea din nou, de a ma prabusi din nou, ca apoi sa ma acuzi ca sunt slab? O intrebare la care nu voi mai primi raspuns, in iarna sfarsitului nostru… 

            Uneori ma simt cummplit de tentat sa ma las in voia sortii, sa abadonez orice speranta si orice farama de credinta care mi-a mai ramas, fara sa imi mai pese de dezamagirea ce as putea starni sau las-o in urma, in unii oameni care mai cred , poate , in mine.. de ce nu as fi si eu la randul meu supremul egoist, nepasator si rece, ascuns si hot cu sentimentele lor, de ce nu as fi si eu asa? Falsificand tot ce se poate, jucand dupa cum se asteapta ei sa joace, ascunzandu-ma si de mine insumi, o statuie a minciunii si a inselaciunii , pretinzand ce isi doresc ei inconstient ei sa vada, facand din alb negru si din negru alb? De ce nu as fi cel ce ma acuza ca sunt? Am fost? Se prea poate, se prea poate sa fi avut dreptate, dar si-a platit toate politele cu varf si indesat, fara a-i mai pasa de nimic, cu o dobanda de care si cel mai verace si carpanos camatar ar fi mandru. Uneori insa simt ca i-am obosit pe cei din jurul meu cu durerea mea, cu vesnicile mele poliloghii despre ce se intampla, cu vesnicile mele intrebari fara raspuns, cu apatia generalizata si prostatia din care pare ca nu mai am nici o sansa sa ies, uneori imi vine sa rup de tot ce a mai ramas de rupt, firul subtire care inca ma mai leaga de ce se intampla si sa abandonez, sa arunc toata vina pe ea, sa o blamez si pentru faptul ca inca se  mai misca soarele pe cer, sa aleg sa o urasc de moarte si sa imi vad de drum.Ironic insa, nu am reusit sa urasc pe nimeni din toata inima si din tot sufletul in viata asta. Nu mai mult de cateva clipe, pana cand reuseam sa ma linistesc si sa uit de tot ce fusese rau. Ar trebui sa o dispretuiesc, sa o acuz eu de lasitate si de lipsa oricarei idei de morala si sa-I arunc in fata ca are un pietroi pe post de inima? As face-o , dar eu ce as avea pe post de inima? Ar insemna ca nu am invatat nimic din ce s-a intamplat.

            Uneori cuvintele vin greu, uneori nu vin de loc, uneori paginile se scriu cu o cadenta care ma depaseste. Uneori sunt o modalitate de a ma elibera de a ceea ce simt sau cum simt, uneori sunt doar un simplu joc din penita pentru ca isi rateaza scopul, de a ma ajuta sa retraiesc ceea ce am simtit, de a retrai ce a fost, cum a fost , cu bune si rele. Ma simt cel mai adesea incapabil sa recitesc anumite pagini, pentru ca suferinta din mine este reala. Dar stiu ca nu am sa evit niciodata sa scriu ce simt, cum simt, fara licente poetice cautate special sau in cuvinte cu rolul de a da frumos din coada, ca sa ia ochiul sau sentimentul celor care citesc. Si desi suna banal, in genere cele mai banale cuvinte sunt suficiente ca sa poti sa exprimi ce simti.Totul e sa poti sa le asezi pe hartie, sa accepti ce esti, sa iti accepti trecutul si greselile . Si cu un pic de ajutor, sa speri la un viitor, lasand pe altii sa spere pentru tine atunci cand in tine nu mai e nimic decat cel mai negru cu putinta.Si daca vei fi crezut sau nu, nu stiu daca mai conteaza pentru ca adevarul nu are decat o singura fata. Si nu am sa fiu eu cel care sa–i  deseneze mustati.

          Ce ai face daca ai mai avea 3 luni de trait?