forbidden roads to nowhere

when you have no electrical power, you can either read at candles or use them to play with your camera

a dream of spring

RUGACIUNE

Sange si otel tasnesc spre cer . E o noua pace mondiala.

In  visele pierdute iti  cer, ca  dintr- o iubire  nestemata

Sa faci o  linistita ura printr-o  durere viscerala   

Ce  mintile nu-mi fura,doar  sufletul  si viata-mi blestemata.

Menire nu-i , si nici destin.In primavara rece a vietii

durerea -i un nesfarsit festin, ca-ntr-o  poveste

finalizata in mod incert . Si-n tarzia ora a diminetii,

Nu e nimic sa-ti iert , de ai veni fara de veste .

Erai aici, eram un vis. Si are sens sa mai persist

In gandul ce nu l-am zis , pastrat in mine fiind mereu?

E prea tarziu?   E prea tarziu sa mai insist,

Sa incerc sa-ti fiu , ce-ti pare a fi atat de greu ?

Luminile se sting, cortina pare ca se lasa. E un  sfarsit?

Dar stiu ca tu-mi esti cea aleasa; durerea-n mine toarce..

Iertare iti cer. Regret enorm tot ce-am gresit.

Eu inca sper. Te rog de iarta si te-ntoarce….

INCHIPUIRE

Un dor atavic de iubire,
De rascolit senzatii in nestire,
O foame neimplinita de implinire
De mi-ar strabate intreaga fire,
Dintr-o fiinta in prag de prabusire
Ce furtuna-n devenire
As rasari fara de stire,
Ce sa-mi inspire,
Fara gandire,
Si impotrivire,
Fara iesire
Doar fericire

xantipa 2

1.

Din nou.

Din nou negru pamant incerc sa exorcizez nu o dragoste ratata ci o dragoste perfecta pentru mine, asa cum imi parea a fi, din pacate doar mie. Din nou in acelasi punct mort, in acelasi punct in care ai ratat , acel punct in care nu ti-ai fi dorit sa ajungi  din nou vreodata si in care erai ajuns fara ca macar sa stii, fara ca macar sa banuiesti , fara macar sa fii constient ca tu esti deja acolo dar nu e nimeni sa iti spuna , sa te stranga sfios de maneca si sa te faca atent ca ceea ce credeai ca e realitate e doar ceea ce mai ramasese din ceea ce ar fi putut sa fie dar.. nu a fost sa fie.  Din nou in fata goalei foi de hartie, din nou cu ochii stinsi , din nou cu gandurile negre, incercand sa intelegi, din nou.. de ce. Fara raspunsuri,  fara intrebari, fara greseli, sine ira et studio, fara nimic concret din care sa intelegi ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, cum s-a intamplat din nou sa ratezi totul, cand totul parea  a fi la indemana ta , un fruct parguit catre care doar sa intinzi mana ca sa il culegi stiind ca e doar al tau si atata.. si convins fiind ca totul este bine sa descoperi cu stupoare ca, de fapt nimic nu era bine..decat cel mult in capul tau. Fara certuri, fara greseli , fara nimic prin care sa intelegi cum de ai ajuns iar la fundul unui sac ce pare a fi fara de fund si din care singurul lucru pe care il mai poti scoate este o singurate atat de absoluta incat simti noaptea murmurul pamantului zvancnind sub tine. Liniste, tacere, singuratate e tot ce ai. Din nou. Si din nou.  Si vestea cazuse ca un traznet, fara nici o presimtire, fara nici un indiciu, fara nimic. Doar o simpla vorba.. o simpla zicere.. o simpla rostire.. a fost indeajuns sa faca tandari tot raiul in care credeai ca esti, lasandu-te atat de socat incat sa nu mai fii in stare de nimic decat sa te rogi sa nu … sa nu o iei de la capat. Fara sa intelegi nimic, traind mecanic, fara sa stii ce e cu tine, de e zi sau noapte, sa nu fii in stare sa inghiti nimic decat lacrimi si dureri si eterna intrebare : de ce? De ce iar? De ce din nou? De ce se intampla din nou?

Uneori ma simt ca un prizonier condamnat sa se plimbe in Cernobal, liber sa plece dar constient ca e condamnat pe veci de invizibila sa lesa, ca tot de ce se atinge e destinat sa moara , si tot ce strange in brate nu mai are decat sansa sa se ofileasca sau sa fuga inspaimantant de implacabilul destin. Ma plimb singur pe strazile Cernobalului meu..tinandu-mi lesa in mana, in suflet.. in mine. Ma plimb simtind lumea cum trece iar prin mine, fara sa o simt, fara sa o vad, fara sa simt ca exista ea, nemaiexistand in cele din urma eu, din nou ma plimb singur pe tacutele culoare ale amintirii, ale convietuirii deja familiare cu un eu eviscerat de orice speranta, cu un sine angrenat in moarte.  Uneori imi dau seama ca traiesc din amintiri, prin amintiri, in timp ce amintirile mele devin tot mai fade in lumea indepartata a celor care exista senini si frumosi in nestiinta lor. Departe de ei, departe de lumea lor ,  eu ma sting in sinea lor in timp ce in sinea mea le creste amintirea stiind ca va ramane cumplit de clara si de dureroasa pana la final pentru ca, blestemat fiind, la final nu ramane decat durerea amintirii unor clipe care pareau a imbolnavi de gelozie cele mai frumoase povesti de iubire din istoria lumii. Iubirea lor, moartea mea, singuratea lor, fericirea mea, niciodata compatibile, niciodata impreuna, niciodata  impreuna pana la capat, sentimentele mele tot timpul in antiteza cu tot ce era in jurul meu. Si macar de as fi putut uri, macar de as fi putut sa strig ca sunt si eu vinovat fara sa imi inventez vini inconstente , macar de as fi putut urla : de ce iar eu? Si eu , macar de as mai fi putut face ceva, spera ceva, indrazni ceva. Dar din nou, in mod implacabil, am ajuns de unde am plecat, am ajuns la aceeasi constientizare interioara ca poate sunt damnat doar sa gust din fericire, un sisif de moda noua condamnat la a-si urca povara si a o lasa la gura raiului, de a trage in  piept promisiunea unei fericiri cum nu avea sa mai fie pentru a fi aruncat inapoi in genunea de unde tocmai iesise cu o noua povara de carat, rumegat, acceptat, vindecat ca intr-un final sa isi ridice plin de sperante privirile catre taramul interzis de unde tocmai aterizaze distrus si infrant. Si se ridica iar.. sa ma ridic iar ? Sa ma ridic iar cu privirile pline de speranta ca poate de data asta ceea ce mi se parea de neatins o sa ramana acolo plina de fiinta cand tremurand am sa intind mana catre ea , ca nu o sa mai dispara tremurand la atingerea mea plapanda? Nu, nu indraznesc sa mai cred si sa ma mai hranesc cu iluzoria speranta ca poate macar de data asta va fi bine. Blocat in sinea mea intre doua lumi, niciuna reala, constient de ratarea eterna si de implacabilul destin care imi spusese iar nu, penduland intre a fi si a nu fi ceea ce nu credeam ca as fi putut fi, cersetor umil al firmiturilor cazute de la propriul meu festin, din nou ma regasesc in aceeasi atitudine catatonica si lipsita de orice speranta.  

Lipsindu-mi cuvintele si durerea initiala, lipsindu-mi durerea si regasind doar franturi din disperare, cioburile imi stau din nou in fata, asteptand sa fie reunite in strigatul de durere pe care il asteptam din nou sa ma izbaveasca de mine insumi, dar de data aceasta lipsea. De data aceasta nu puteam nici macar sa incerc sa exorcizez demonii din mine, sa imi sparg sufletul bucati ca sa nu mai ramana nimic si sa incerc sa refac un puzzle tot mai schingiuit prin care sa ma reinventez si sa inzdraznesc intr-o zi sa sper din nou ca din nou , in alta azi , voi gasi o alta speranta si putere de a lupta, de a o lua de la inceput, de a crede ca poate totusi , undeva, candva, cumva nu voi ateriza din nou cu aripile rupte de indrazneala de a visa la ceea ce nazuisem poate din totdeauna.. si imi fusese refuzat brutal cel mai adesea, dar uneori cu o inegalabila siretenie astfel incat socul final al trezirii la realitate este scaunul de langa  tine care inca se clatina dupa ridicarea celuilat, dar in la finele zilei ramane gol pentru ca cel de langa tine a devenit strain si nu se mai intoarce, indiferent cat de incredibil ar parea totul. Rafinamentul unei asemenea condamnari nici macar nu imi mai suna a pedeapsa divina, nu imi mai suna decat a blestem, si tot ce imi mai rasuna in urechi sunt propriile mele ganduri caci sunetul vocii ei deja incepe sa imi devina strain, sa mi se estompeze din inima si din suflet, sa nu il mai recunosc in sinea mea, sa nu il mai stiu desi poate uneori e tot ce mai ramane. O vorba, o soapta, un suras.. si le pierzi, le uiti si se distrug in sinea ta prin trecerea timpului pe care ai vrea sa il dai inapoi doar ca sa afli ca, de fapt nu mai e nici macar cat ai fi sperat ca mai e. Imi lipsesc cuvntele, imi lipsesc sentimentele, imi lipseste durerea si ura si freamatul necesar sa ard totul ce e de ars, imi lipseste lipseste inspiratia sau betia sentimentelor in care ma inecam candva, imi lipseste tot ce as fi putut folosi candva sa incerc sa scriu ce am de scris, imi lipseste tot pentru ca de data asta nu mi-a lipsit nimic din ce as fi avut, de data asta imi caut doar greselile fara sa mi le gasesc , fara sa ma izbesc de ele fara sa scormonesc prea mult dupa ele, pentru ca de data asta nimic nu e nimic la fel. De data asta nu e strigatul de agonie al izgonirii din rai, un monoton monolog care sa zugraveasca doar regretul pierderii unui rai posibil , de data asta e nu doar ciudat, de data asta e de nedescris. Pentru ca la o prima impresie nu tu , cel care scrii randurile acestea, esti cel care a gresit. De data asta nu mai e nici o greseala, de data asta e doar o terminare atat de brusca incat nici nu mai stii ce  e. Ce a fost. Ce ar fi putut sa fie dar nu a mai fost sa fie pentru ca desi totul parea ideal, de fapt ajunsese sa fie ireal pentru ca nu mai exista deloc. Si imi lipseste furia si disperarea pentru ca socul a fost atat de cumplit si de neprevazut incat nu a mai ramas loc de ele. Pentru ca inca pare imposibil de crezut ca dintr-o data ceea ce numeam in gluma ca fiind poate una din marile povesti de iubire nestiute si atat de frumoase prin simplitatea ei..era de fapt doar o inchipuire, o fantasma incat acum, la finele ei, aproape ca m-as intreba daca nu am visat cu ochi deschisi , daca nu a fost totul o iluzie cumplita si ca poate nu sunt decat un simplu prizoneir al unei camera albe care inca se mai leagana tacut cuprins in lumea lui fara de scapare, nebun si inconstient ca in jurul lui nu e nimic .  Macar de as fi visat, macar de m-as trezit cu zambetul amar al unui vis frumos cand de fapt inca imi doresc sa imi dau seama ca acesta e un cosmar din care nu ma pot destepta  si ca cea pe care o vedeam atat de pura si aievea in fata ochilor, e langa mine incercand disperata sa ma smulga din chin. Din pacate nu e. Din pacate totul a fost real , desi ca intr-un vis si vis-ul din pacate nu mai e.. decat un chin. Si ma simt mai lipsit de inspiratie ca niciodata pentru ca desi simt colcaind in mine durerea, mi-e imposibil sa o mai scot la suprafata, atat de frumoasa e amintirea a ceea ce a fost, atat de trista e umbra a ceea ce putea sa fie , atat de gingasa trecerea ei pe langa mine incat blocat ma simt si fara de putere in a scrie, in a descrie, in a gasi cuvinte incat sa cladesc imaginea lumii minunate care a fost si in care imi este interzis sa ma mai intorc pentru ca, pe langa ca a nutri speranta suna a blestem sunt constient ca timpul sterge tot ce a mai ramas bun, ce a mai ramas bun.  Constient ca nu mai reprezinti nimic prea bun, decat poate un cineva si ca din cel care credeai ca esti nu a mai ramas de fapt nimic, constient ca nu ai sa primesti raspunsuri pentru ca nu ai primit nici macar reprosuri, constient ca nu iti gasesti nici o greseala decat cel mult greseala de a nu fi realizat ca totul e prea perfect ca sa nu fie gresit, constient ca in singuratatea ta de acum poate nu faci decat sa regasesti singuratea ei de atunci…  ca o compensare.  A faptului ca poate nu e indeajuns de dureros pentru mine, ca nu simt durerea pe care as vrea sa o simt ca sa pot sa ma uit inapoi cu manie si sa o uit astfel.. dar cum sa uit? Cum sa uit faptul  nu doar ca am fost intr-un rai in a carui existenta nu am crezut vreodata , cum sa uit ceea ce ar trebui , ar fi trebuit sa imi ramana in suflet atat de pur si perfect pana la capat si nu fac decat sa constat ca acest capat a venit cand nu credeam ca ar putea vreodata a fi posibil ? Cum sa descriu durerea din mine ce sta sa izbuneasca pentru ca am pierdut-o atunci cand simplul gand ca ea si-a aplicat privirea fugitiv asupra mea ma face sa ma simt plin de bucurie pentru ce a fost astfel incat imi e imposibil sa simt la modul palpabil durerea care ar fi trebuit sa ma copleseasca acum si sa ma simt un monstru nedemn nici macar de aerul ce il respira. Nu reusesc sa ma gandesc la ea decat tandru , nu reusesc sa mi-o inchipui altfel decat a parut a-mi fi, cu zambetul ei atat de senin si invaluitor incat ar face biata gioconda sa se intoarca rusinata cu fata la perete si mi-e imposibil sa merg mai departe. Pentru ca in afara de socul initial si de momentul de teroare muta cand am oscilat intre a lupta sau a abandona la modul definitiv, cutremurat de pierderea ei atat de neasteptata , in afara de durerea coplesitoare ca am putut fi atat de orb si de a nu fi fost ce as fi vrut sa fiu pentru ea, mi-a fost imposibil fie si o clipa sa ma gandesc altfel la ea decat plin de dorul ei si de tot ceea ce imi fusese pana in clipa in care aflasem ca sunt , din nou, singur. Si as vrea sa urlu de durerea pierderii ei si.. nu pot. As vrea sa simt ca mi se rupe sufletul bucati, ca lumea mea se prabuseste, ca nu mai am nimic si desi nu mai am nimic si am sa raman un nimic in ochii ei.. mi-e imposibil. Si oricat as incerca sa ma desprind, nu fac decat sa repet acelasi cerc in fiecare clipa si sa nu obtin nimic, pentru ca ma intorc la faptul ca nu am raspunsuri la intrebari ce nu mi le pot pune pentru ca totul imi pare atat de incredibil inca incat ma simt golit de substanta, ma simt golit de tot ce ar fi trebuit sa imi fie evident , ma simt golit nu de vina , ma simt golit pana si de tentatia de a incerca sa atribui cuiva o vina. Dar fara de vina mi-a fost si la insistentele mele singurul raspuns era.. esti perfect, esti un om minunat si nu ai nici vina. Si nimeni si nimic nu a avut vreo vina si totusi.. singur. Si negru pamant cumva in sinea mea, sperand ca poate de data asta , ca macar poate de data asta va fi totusi poate altfel. Sperand degeaba, evident fiindu-mi ca e imposibil, blocandu-ma pana si in incercarea de a o mai vedea o data.. cu vocea ei atat de ferma in a-mi spune sa nu mai incerc, sa nu mai sper, sa nu mai cred pentru ca s-a terminat definitiv si sa nu imi fac iluzii ca am sa o intorc din drumul ei pe care si-l alesese si totusi incercand sa ma convinga ca nu am gresit cu nimic, atat ca.. nu a fost sa fie. Ma invart si ma chini sa aflu ceva . Sa inteleg ceva. Sa inteleg ce a fost, nu atat pentru mine, cat pentru ea. Sa aflu de ce aplecat. De ce brusc am cazut fulgerator din rai, fara ca macar sa devin satana,fara ca macar sa aud un singur repros, fara ca macar sa imi gaseasca vina sau ma acuze de ceva, fara ca macar sa imi zica de ce a fost nefericita, fara ca macar sa inteleg cand si cat am fost parte din sufletul ei si mai ales fara sa inteleg cumde, desi credeam ca Ii oferisem totul, de fapt nu-i ofeream sau nu-i mai ofeream nimic din ce si-ar fi dorit ea. Incerc, incerc sa inteleg , si nu reusesc, cum nimeni din jurul meu nu a reusit sa inteleaga ce s-a intamplat cu ea , atat de brusc sau atat de insesizabil …  Si insesizabil simt ca ma cuprinde durerea si disperarea.. de a o sti la fel de senina si perfecta si pura cum mi-a fost mie, si la fel de indepartata ea pentru mine si de neinsemnat eu pentru ea ca pana in ziua in care o cunoscusem.. Atatea zeci de intrebari fara raspuns, atatea momente in care simt ca nu reusesc sa mai fac fata oricarei lipse de logica din finalul povestii noastre…

            Dar stiu ca desi acum imi lipsesc raspunsurile la intrebarile ce ma coplesesc, intr-o zi am sa le aflu. Si desi stiu ca acum suntinca intr-o stare acuta de soc, intr-o zi are sa vina si descatusarea si eliberarea de lipsa acestei dureri care imi e atat de familiara, stiu ca vor veni crizele si iadul grabit sa cuprinda si sa prinda in vartejuri de durere si nebunie din care nu stiu daca voi mai scapa intreg de data asta. Stiu ca nu imi vor lipsi. Cum nu-i lipsesc eu ei acum. Sau mai incolo. Sau niciodata.

Eufemism 

Indoaie-ma subit la loc,
Fa-mi radacina verde,
Arde-ma cu apa,
Ineaca-ma cu foc.
Ce-ti pasa ce se pierde?

Saruta-mi fruntea intunecata,
Aprinde-mi stele pe tavan
Si nimeni n-o sa mai priceapa,
Din tot ce-a fost candva, odata,
Ce-a fost real, ce-a fost in van.

Striveste-mi visul delicat
Si frange-mi iar surasul.
Fa-mi noaptea alba si nu uita
Sa lasi in urma ce-i stricat,
Cand te confunzi cu apusul

Indreapta-ma iar stramb sa fiu
Inseninat de ganduri grele,
Ma sterge din fiinta ta.
Caci tot ce-ai fost, fara sa stiu
De negasit e printre stele.

Urasc

Urasc.. sa te stiu deja la mine in gand

Cand ma trezesc in fiecare dimineata.

Si implacabil zilele ce se scurg pe rand,

In lipsa ta sunt doar existenta fara viata.

Urasc… cum freamata totul in sine,

Ipocrizia, minciuna si tot ce-i rau.

Linia imposibila dintre tu si mine,

Amintirea de nesters a rasului tau

Urasc… durerile ce-mi ard in piept.

Sunetul  hipnotic al inimii zvacnind 

Intr-un ritm atipic si nedrept.

Si-n viata ta sa ma regasesc lipsind.

Urasc noptile albe si negrele zile

In care ma intreb nebuneste intr-una

Care ne-a fost calcaiul lui Ahile?

Cand a murit adevarul, cum s-a ivit minciuna?

 Urasc… si simt ca am obosit de atata ura

Si sa-mi aduc aminte zilnic sa respir

Ca sunt satul de cei ce fara mila-mi fura

Idealurile  spre care as dori sa aspir

Urasc…amintirea ta cat o mai fi sa fie

Si lipsa ta, si golul ce mi l-ai lasat in loc

Si mai ales in zilele ce or sa mai vie

Am sa urasc ca nu te pot ura deloc!

I am rarely posting videos here. But each time when I am listening to THIS, I am feeling that the whole heaven is exploding...

Cumva am ajuns la concluzia ca orice carte trebuie scrisa pe genunchi sau in genunchi, departe de orice urma de civilizatie daca vrei sa transmita cu adevarat mesajul pe care il ai in tine sau daca vrei sa scapi de acele sentimente fata de care pastilele sau alcoolul sau o mica sinucidere nu te mai ajuta sa faci fata. Si totusi, cum sa descrii o dragoste nu dupa ce ai pierdut-o pe ea, cealalta jumatate a intregului, ci cand nu iti mai pasa de ea deloc? Cum sa transcrii ce simteai pentru ea la un moment care poate fi atat de apropiat in trecut si totusi care nu iti mai zice nimic dar despre care simti ca vrei, ca inca vrei sa zici absolut tot? Cand firele ei de par inca sunt peste tot in casa ta, cand agrafele ei inca stau pe marginea chiuvetei tale, dar tu nu mai insemni nimic pentru ea si ea, EA, cea care erai raiul tau si tot ce credeai tu ca ti-ai dorit vreodata intr-o femeie, e doar un chip  pe care  acum il vezi strain  si distant in fotografii   nu pentru ca asa te vede ea ci pentru ca sufletul tau nu mai simte nici macar nevoia de a-si aminti numele ei, cum sa crezi totusi ca nu a fost decat un vis frumos  dintr-o vara tarzie si ca toamna ce v-a unit nu e toamna vietii tale, ci o simpla toamna in care totul parea prea putin si povestile pareau a fi realitate ? Si daca unii au scris sute de pagini despre doar 60 de ore sau chiar si mai mult despre o singura zi, fi-voi eu in stare sa extrag esenta timpului ce ne fusese acordat fara sa ajung sa-i pierd identitatea, frumusetea si mai ales fara sa imi pierd iar mintile crezand in imposibilul ce imi parea posibil la un momentdat, chiar daca ar fi fost sa-I sacrific intreaga mea viata sau fiinta? S-au facut filme despre povestile de dragoste ale unei singure nopti dar ma intreb in fiecare zi daca voi fi capabil nu sa refac o actiune, ci macar sa transcriu, fara dialoguri inutile, fara nimic care sa ajute, doar simplu text neintrerupt o relatie care parea a fi destinata infinitului pana cand am descoperit ca acest infinit era format doar din secunde muritoare care odata scurse, au pus punct definitiv a ceea ce credeam ca nu se va sfarsi niciodata si pentru care eternitatea imi parea mult prea putin, imi parea doar o clipa, imi parea doar un prag pana vom ajunge in alt univers unde vom recreea povestea noastra de dragoste inca si minunat decat fusese aici, in lumea asta, in mintea mea, in sufletul meu.

Prea des uitam sa fim oameni, cu greseli si invataminte, cu bune si rele, prea des uitam sa ne uitam in oglinda si sa ne privim goi in noi insine, sa descoperim nu cine suntem, pentru ca nu stim, nu cum ne vad altii, pentru ca nici asta nu stim, ci sa descoperim ca..suntem. Ca suntem tineri, ca suntem adolescenti, batrani sau maturi, dar ca suntem, existam, fiintam, devenim.Prea des ne oprim in loc si refuzam sa renastem din cenusa propriei noastre fiinte, din cenusa celor ce am fost ca sa devenim semintele unei nou inceput, ale unei noi vieti chiar daca traim deja, prea des uitam ca noi suntem centrul propriului nostru univers si ca nimeni in afara de noi nu are grija ca noi sa fim…bine. Prea des suntem egoisti cu noi insine, punand altii, altele, orice pe primul loc in afara de ceea ce ar trebui sa fie esential : spiritul nostru. Fara a numi asta vanitate sau egoism, fara a fi egocentrici sau avari, prea des uitam ca fara noi, nu exista nimic, si nimic nu ar fi posibil fara actiunea noastra interioara. Ma simt ca o pasare pheonix.Mort in sinea mea am ales sa mor si mort am fost. Pentru cat timp? Nu stiu. Dar stiu ca fara sa imi dau seama o noua existenta a inceput sa creasca in mine cand trecutul mi-era atat de prezent in minte si imi coplesea viitorul facand din clipa prezenta o clipa irosita inca inainte de a se naste. Voi sti sa fructific o noua existenta astfel incat fara sa imi uit trecutul sa imi creionez un viitor de care nu eu sa fiu mandru, ci cei care imi vor urma? Nu stiu, dar poate am sa aflu. Timpul curge si povestea se scrie singura. La fel cum singura se va scrie si aceasta poveste a unui viitor ce nu va mai avea loc, nemaiavand existenta in lumea noastra. In lumea mea. Dar in lumea altora… cine stie?