XANTIPA 5.   

Ziua incepuse minunat, adica execrabil , trezit brusc dupa o noapte mult prea scurta, ca mai toate noptile mele recente,  cu o durere sacaitoare de cap ce ameninta sa se transforme intr-o migrena, cum s-a si intamplat mai apoi, aruncandu-ma intr-o lunga stare de prostatie si metastaza intelectuala, incapabil sa fac ceva, sa strang sau sa fac curat sau mancare sau toate acele lucruri pe care se presuspune ca trebuie sa le faci intr-o casa, mai ales cand esti si singur si nu e nimeni care sa le faca in locul tau. E drept ca uneori si in doi parca ai fi singur, dar asta e alta poveste. Incapabil sa dorm sau sa merg, scos din sarite de usturimea din piept si durerile care incep sa devina tot mai acute si mai sacaitoare, m-am asezat in fotoliu, ascultand Sostakovici, cu al sau al doilea vals pentru ore in sir, cu tigara fumegand nervoasa langa mine, pentru ca nici macar tigarile favorite nu mi le gasisem in oras, de ziceai ca s-a apucat de fumat lumea intreaga. Erau ingredientele perfecte pentru o zi absolut de ignorat si de uitat cat mai repede posibil, nemaivorbind de faptul ca discutia cu ea incepuse brusc si se terminase ca de obicei, cu mine vorbind singur, ea declarandu-mi in lehamite dand imaginar din mana a plictiseala ca e satula de aceleasi lucruri pe care i le zic mereu si mereu. O vedeam cu ochii mintii , pentru ca nu am mai vazut-o de atata vreme, innacrita de venin si extrem de pornita impotriva mea, aruncandu-mi din nou in fata aceleasi si aceleasi clipe moarte din trecutul nostru mort, incapabila sa treaca peste clipele pe care mi le tot perinda in fata ochilor, de incepeam sa ma banui ca pretinsesem pe undeva ca sunt un sfant fara de pata si sunt supus unui intreg rechizitoriu pentru a mi se arata diavoleasca mea fata, altfel nu puteam sa inteleg invesunarea si inchistarea ei. Din nou si din nou doi straini, vorbind doua limbi diferite, era tot ce mai ramasese din noi si, cireasa de pe tortul urii noastre, nu eram nici unul capabil sa lasam de la noi, fiecare avand inversunarea lui, ea de leoaica lovita in ce credea cel mai mult, eu scos din sarite de faptul ca imi refuza orice argumente si imi calca in picioare durerea si regretul. Ticalosule, nesimtito, nebunule, nerusinato , mincinosule, Pinochio in fusta ce imi esti…  Mii de cuvinte de ura si de dezbinare erau schimbate intre noi de fiecare data, fiecare fiind convins de justetea cauzei sale, a ei trecuta , a mea atat de prezenta si dureroasa si absurda in simplitatea ei. Dar de ce nu reusiseram niciodata  sa gasim nici un cuvant comun de alinare si de dor, macar unul? Cum sa-i zici unei persoane ca ti-e dor de ea cand nu primesti decat vesnice reprosuri , ce dor sa iti mai fie? Cum sa-i zici ca iti pare rau cand parerile tale de rau sunt sfaramate sub greutatea covarsitoare a nepasarii celuilalt, a racelii care ar face si iadul sa para o simpla gluma? Cum sa cauti o cale de mijloc cand vezi ca nu mai exista nici o cale si daca indraznesti sa spui ce simti sau cum simti, intr-o zi ti se vor intoarce impotriva ta? Cum sa fii om cand ti se cere sa fii orice, mai putin cineva care regreta?  Leganat de valsul lui Sosta, care ar trebui sa fie un mars al bucuriei si sperantei, asa cum il vad unii , nefiind insa decat un prilej de durere si aducere aminte pentru mine, cu trombonul sau grav starnind numai tristetea, m-am lasat purtat deganduri si de amintiri pana nu am mai stiut de mine…

Cand dupa atatia ani am vrut sa invat sa zbor, mi-ai rupt penele si mi-ai frant aripile, ca sa nu iti ia nimeni nici o particica din cerul tau...

Crescuseram impreuna, in ciuda diferentei de varsta de cativa ani. Ea copila blonda cu ochii in doua ape, nebuna in frumusetea ei si frumoasa in nebunia ei, eu inconstient si fara sa stiu in ce ma bag, ce implica relatia noastra si ce urma sa implice, pregatit sa fac toate greselile posibile sau macar o buna parte din ele, fara nici o experienta in ceea ce priveste aventura traiului in doi. Ne gasiseram intamplator, candva intr-o vara a studentiei noastre, fara ca macar sa ne vedem sau sa ne auzim cateva luni de zile, traind cu mesaje schimbate sporadic si arar, de o banalitate frapanta, ca mai toate mesajele care se schimba in zilele noastre. Eu ma pregateam sa inchei conturile cu studentia, fiind deja om al muncii undeva intr-un oras indepartat de mirifica urbe unde imi petrecusem anii de studii cand s-a produs si intalnirea noastra fizica. Nu a trebuit mai mult de cateva simple secunde sa imi dau seama ca nimic nu mai conteaza in jurul meu, in jurul nostru si sa ma folosesc de orice pretext ca sa fiu impreajma ei. Eram fascinat, eram pierdut in alta lume, eram pierdut cu totul.Tulburatoare in prospetimea si naturaletea ei, ma regaseam visand cu ochii deschisi , indiferent ce facea si pana si la o banala mancare ramaneam mut de uimire. Era un basm. Acum, dupa ani de zile ma intreb daca nu era mai bine sa fi ramas asa, un tablou undeva pierdut in memorie, la care sa mai visam arar. Nu imi gasesc cuvintele necesare, cum nu mi le-am gasit niciodata pentru a descrie relatia noastra si tumultul nostru din fiecare zi, ea gata oricand sa plece cu prima ocazie, eu plecand dupa ea, ea suferind uneori mai mult sau mai putin in tacere, eu ignorand durerea ei sau nefiind capabil sa o inteleg, pe vremea aceea, nedandu-mi seama ca nu e o simpla relatie intre A si B, cum sunt cam toate in ziua de azi, cand toti isi jura iubire vesnica ..pana la urmatorea. Nu stiu daca a fost greseala pe care sa o fi putut face in ceea ce ne privea si sa nu o fi facut mai devreme sau mai tarziu , orb si inconstient, parandumi-se ca nu e nimic grav. Nu am de gand sa imi caut scuze inutile acum, pentru ce se intampla atunci gresit, sa dau vina pe imaturitatea mea , lipsa de experienta, serviciul nebunesc in care ma bagasem si care imi manca uneori mai mult decat ziua lumina sau sfarsiturile de saptamana, de imi aduc aminte si acum cu groaza cum blestemam in sinea mea cand imi suna telefonul, pentru ca nu suna niciodata sa aduca vesti bine, ci doar probleme sau situatii de criza care trebuiau rezolvate urgent sau instantaneu, fara a-ti mai pasa ca e noapte sau sambata seara, desi uneori nu puteai face nimic decat sa te uiti intrebator la cer si sa te intrebi cu ce ai gresit in viata ca sa trebuiasca sa traiesti un asemenea blestem. Facusem si greseala de a incerca sa o aduc si pe ea acolo unde lucram eu, si a fugit speriata si ingrozita dupa cateva luni, nevenindu-i sa creada sau sa accepte duritatea celor din jurul ei, inclusiv a mea. Nici in ziua de azi nu stiu daca am facut bine sau nu dar a lasat o mare amprenta asupra noastra perioada aia. Nu reusesc sa imi dau seama ce se intampla cu noi, de ce tot timpul trebuiau sa apara situatii conflictuale, de ce trebuia sa ne certam din cauza unori elemente asupra carora azi nu as ridica nici macar privirea. Si totusi, mi-e dor de vemurile ale, cand ne plimbam pe marginea padurii, mergand inlantuiti si glumind ca suntem Omidee, ea in spatele meu, ascunsa dupa mine, de cine venea din fata nu vedea decat o singura persoana cu patru picioare si radeam pana la lacrimi cand vedeam fetele surprinse ale celor care se intalneau cu noi..

Nu imi gasesc cuvintele pentru a merge mai departe. Cum nu imi gasesc nici puterea de a-mi reaminti acele zile, cand ni se parea ca vom imbatrani impreuna si radeam unul de altul incercand sa ne inchipuim cum vom arata la varsta senectutii, acum cand stiu ca pentru mine nu va mai exista o alta primavara si ea e atat de departe, de mine si de sufletul meu, cand nu reusim sa ne mai intelegem nici macar in scris, cand nu mai reusim sa regasim nimic comun in noi si intre noi, cand ultimele mele zile sunt intunecate de durere si lipsa ei si nu numai a ei, de lipsa noastra, cand oriunde ma uit in casa sau in orasul in care inca mai traiesc nu reusesc decat sa vad umbra ei fantomatica, de uneori imi vine sa las totul balta, sa plec fara sa ma mai uit in urma in Africa misionar sau voluntar, acolo unde stiu ca nu voi mai vedea chipul ei dus pe ganduri in timp ca statea pe o banca la umbra unui baobab sau chiparos... Valsul lui Sosta isi urmeaza netulburat ritmul, aducandu-mi din nou in inima tristetea pe care o simt de atata vreme, regretul de a vedea ce s-a ales din noi acum, cand imi stiu zilele numarate de un ceas implacabil si nemilos, ce nu tine seama de cainta sau remuscari.Nu ma mai sperie aceasta eventualitate si uneori ma simt atat de pregatit, stand cu un zambet senin si enigmatic pe fata, in timp ce astept sa treaca ceea ce a mai ramas, fara sa fiu capabil sa ma mai bucur de nimic din jurul meu, fara a mai gasi bucurie in nimic. Fara a mai fi capabil sa ma mai pot concentra pe ceva anume. Repetitiv , totul trece pe langa mine, fara a-mi mai atrage atentia ceva anume. Uneori ma sperie linistea pe care o simt la acest gand si calmul din mine, desi in mod nomal ar trebui sa sune toate alarmele ce tin de instinctul de supravietuire, si totusi , nu se intampla nimic de genul asta. Trec zilele, trec fara a le mai lua in seama sau fara a mai fi luat in seama.Nu stiu daca ar trebui sa ma amuze sau sa ma supere ceea ce imi zisese la un momentdat, dupa eterna si inevitabila acuzatie ca sunt un om slab, cand imi recomandase sa fac ceva bun cu viata mea. Dati-mi un punct de sprijin si am sa rastorn lumea, parca zicea Arhimede. Dar in lipsa punctului de sprijin luat de ea in plecarea ei muta si furisa, ce sa rastorn? Cum sa te gandesti la ceva bun , cand viata ta nu mai reprezinta nimic si nu sunt cuvinte sau imagini care sa zugraveasca tristetetea pe care totusi o poate simte un om, care stie ca nu mai are nimic la a ce se chinui? Cum sa incerci sa surprinzi frumusetea acelui apus de soare care m-a fascinat intotdeauna, cand cu ochiul in obiectiv esti incapabil sa tii camera dreapta si sa faci acele mici ajustari cu care tehnica ne ajuta sa adaugam si mai multa frumusete  la o simpla banala si comuna fotografie, cand iti aduci aminte ca cel mai frumos apus de soare din viata asta l-ai vazut cu ea alaturi, cand un simplu apus de soare s-a trasformat intr-o simfonie tulburatoare a culorilor, cand nici cea mai dibace penita nu ar fi reusit sa surprinda in cuvinte ametitoarea intensitate a rosului de sange, cand Leonardo si-ar fi aruncat in scarba penelul invins de tonalitatile galbenului ca mierea, cand nimeni si nimic nu ar fi putut reda lumina in care ne scaldam,albastrul ireal ce ne inconjura, seara ce statea sa vie, fara a se grabi, linistea si tacerea ce ne invaluiau alene... Ce sa mai cauti tu cu aparatul sa mai faci fotografii, pentru cine, pentru ce, cand in fata lentilei nu iti joaca decat lacrimi si imaginea ei si stii ca, indiferent cat de mult te-ai chinui, nu vei reusi decat sa ai fata ochilor o alta seara, dintr-un alt timp apus de demult, pe care ai sa regreti pana la sfarsitul zilelor tale? Sa scrii , cand stii ca nu esti in stare sa redai nimic din tot ce a fost, cand stii ca ea scria de o suta de ori mai bine decat tine, cand stii ca nu ai fost nici macar capabil sa ii intelegi scrisul si poezia si ca singura data cand astepta cu inima la gura sa-i lauzi poezia nu ai facut nimic altceva decat sa fii un critic impartial si imbecil, ratand cu desavarsire momentul si motivatia ei? La pictura nu m-am priceput niciodata si mi-a fost imposibil sa desenez ceva vreodata, indiferent ce, de la un simplu ou pana la un copac. Nu am reusit sa depasesc varsta desenelor copilaresti si, desi poate mi-ar fi prins bine acum, nu voi reusi niciodata sa fac ceva mai bun decat o simpla mazgalitura. Si mai bine ma abtin. 

E simplu insa sa spui fa ceva bun cu viata ta cand cel din viata si din fata ta nu mai are viata. Fara picioare, sa castigi maratonul e mai greu. Fara maini, cum sa bei un pahar cu apa? Fii orb, dar descrie-mi curcubeul.Si surdule, cum de nu apreciezi pe Mozart? Orb, surd , mut, fara maini si fara picioare, nu imi cere sa aduc luna de pe cer, nu am sa reusesc.Sau asta ti-e si dorinta, de a cadea din nou, de a ma prabusi din nou, ca apoi sa ma acuzi ca sunt slab? O intrebare la care nu voi mai primi raspuns, in iarna sfarsitului nostru… 

            Uneori ma simt cummplit de tentat sa ma las in voia sortii, sa abadonez orice speranta si orice farama de credinta care mi-a mai ramas, fara sa imi mai pese de dezamagirea ce as putea starni sau las-o in urma, in unii oameni care mai cred , poate , in mine.. de ce nu as fi si eu la randul meu supremul egoist, nepasator si rece, ascuns si hot cu sentimentele lor, de ce nu as fi si eu asa? Falsificand tot ce se poate, jucand dupa cum se asteapta ei sa joace, ascunzandu-ma si de mine insumi, o statuie a minciunii si a inselaciunii , pretinzand ce isi doresc ei inconstient ei sa vada, facand din alb negru si din negru alb? De ce nu as fi cel ce ma acuza ca sunt? Am fost? Se prea poate, se prea poate sa fi avut dreptate, dar si-a platit toate politele cu varf si indesat, fara a-i mai pasa de nimic, cu o dobanda de care si cel mai verace si carpanos camatar ar fi mandru. Uneori insa simt ca i-am obosit pe cei din jurul meu cu durerea mea, cu vesnicile mele poliloghii despre ce se intampla, cu vesnicile mele intrebari fara raspuns, cu apatia generalizata si prostatia din care pare ca nu mai am nici o sansa sa ies, uneori imi vine sa rup de tot ce a mai ramas de rupt, firul subtire care inca ma mai leaga de ce se intampla si sa abandonez, sa arunc toata vina pe ea, sa o blamez si pentru faptul ca inca se  mai misca soarele pe cer, sa aleg sa o urasc de moarte si sa imi vad de drum.Ironic insa, nu am reusit sa urasc pe nimeni din toata inima si din tot sufletul in viata asta. Nu mai mult de cateva clipe, pana cand reuseam sa ma linistesc si sa uit de tot ce fusese rau. Ar trebui sa o dispretuiesc, sa o acuz eu de lasitate si de lipsa oricarei idei de morala si sa-I arunc in fata ca are un pietroi pe post de inima? As face-o , dar eu ce as avea pe post de inima? Ar insemna ca nu am invatat nimic din ce s-a intamplat.

            Uneori cuvintele vin greu, uneori nu vin de loc, uneori paginile se scriu cu o cadenta care ma depaseste. Uneori sunt o modalitate de a ma elibera de a ceea ce simt sau cum simt, uneori sunt doar un simplu joc din penita pentru ca isi rateaza scopul, de a ma ajuta sa retraiesc ceea ce am simtit, de a retrai ce a fost, cum a fost , cu bune si rele. Ma simt cel mai adesea incapabil sa recitesc anumite pagini, pentru ca suferinta din mine este reala. Dar stiu ca nu am sa evit niciodata sa scriu ce simt, cum simt, fara licente poetice cautate special sau in cuvinte cu rolul de a da frumos din coada, ca sa ia ochiul sau sentimentul celor care citesc. Si desi suna banal, in genere cele mai banale cuvinte sunt suficiente ca sa poti sa exprimi ce simti.Totul e sa poti sa le asezi pe hartie, sa accepti ce esti, sa iti accepti trecutul si greselile . Si cu un pic de ajutor, sa speri la un viitor, lasand pe altii sa spere pentru tine atunci cand in tine nu mai e nimic decat cel mai negru cu putinta.Si daca vei fi crezut sau nu, nu stiu daca mai conteaza pentru ca adevarul nu are decat o singura fata. Si nu am sa fiu eu cel care sa–i  deseneze mustati.

          Ce ai face daca ai mai avea 3 luni de trait?

when I wanted, after so many years, to learn to fly near you , you broke my feathers and smashed my wings so no one can take a part of your sky...

XANTIPA. 4

Prima impresia a fost ca incepusem cu dreptul. Reusisem intr-un final sa ma asez la masa de scris, unde imi pregatisem in prealabil o scrumiera goala si un termos de cafea, cum imi facea ea pe vremuri, cand inca eram noi si nu doua entitati care desi graviteaza una in jurul celeilalte, se resping cu toata hotararea posibila. Pix aveam, foi erau destule, ma simteam pregatit intr-un final sa incep sa scriu, sa fac ceea ce evitasem cu atata grija sa fac o perioada destul de lunga de timp, sub tot felul de pretexte. Nu am mai ezitat sa incep a asterne povestea noastra, scriam de zor, dar cu grija, atent la cuvinte, asterneam cuvant dupa cuvant, fraza dupa fraza, pagina dupa pagina.. si am tinut-o asa pentru cateva ore bune, pana am obosit si am inceput sa simt furnicaturi in buricele degetelor si am zis ca pot sa ma opresc, sa recitesc ce am scris si sa vad cum sau daca sa continui mai departe. Am lasat jos pixul si am incercat sa ma plimb un pic prin camera ,uitandu-ma la pozele inramate puse pe pereti de catre ea, mult timp in urma. Ce gest simplu fusese ideea ei de printa cateva fotografii facute de mine si care i se parusera mai reusite, sa le inrameze si sa umple peretii goi ai casei noastre. Si  cat de flatat ar fi trebuit sa fiu in ziua aia, dar cand te loveste orbul gainilor e asa de simplu sa ratezi momentul si esenta clipei in care ea astepta un cuvant frumos din partea mea sau o imbratisare sau un fluierat admirativ sau macar o lauda, dar vai, nu primise decat un noian de reprosuri pentru ca primul meu gand fusese la banii aruncati pe ramele respective cand noua ne cam batea vantul prin buzunare.Nu cred ca am sa uit prea usor cum i se schimbase privirea in clipa aia, cum se uitase la mine si in ciuda a tot ce mai incercasem eu sa zic dupa aceea, se retrasese in ea deja, acolo in palatul ei de gheata si clestar, de unde stiam ca nu mai am nici o sansa sa o scot asa de usor, indiferent cat de aurita mi-ar fi fost platosa de vorbe dulci. Era in ea o duritate de otel cand se simtea lovita in ceaa ce credea din toata inima si aceasta duritate aveam sa o simt mai ales dupa ce a ales sa plece cu zambetul pe buze, luandu-mi tot ce iubeam mai mult pe lume si lasandu-mi in fata doar spectrul unui viitor de cosmar, dupa cum si avea sa fie.

Uneori nu suntem in stare sa recunoastem sau sa acceptam adevarul nici daca ar fi scris cu litere de un metru.Gandindu-ma la astea, imi facusem plimbarea si ma reapucasem de citit. O pagina, o alta pagina, un rictus, un zambet incredul, intorceam paginile tot mai rapid si tot mai in graba, citind pe diagonala si sarind pasaje intregi, incercand sa ma mint ca nu e adevarat si ca ce scrisesem acolo nu e chiar asa de penibil cum pare. Din pacate, era. La finele ultimii pagini si a ultimului cuvant, nu am mai avut nimic de facut decat sa ma ridic incet de pe fotoliul unde ma prabusisem, sa iau vraful de foi si sa le rup meticulos bucata cu bucata, cam cum faci atunci cand vrei sa fii sigur ca nimeni nu va mai putea uni in joaca bucatelele de hartie inapoi. Eram surprins si destul de dezamagit de ceea ce citisem. Mi am aprins o alta tigara gandindu-ma la ce reusisem sa astern in atatea ceasuri: nimic.Da, era scris frumos, era scris din inima, era doar o minciuna de la un cap la altul. Scrisesem stiind ca va citi foile acelea, stiind ca le va citit pana sa se termine chiar tot, pana sa iau deciziile finale, si le scrisesem cam cum credeam eu ca ar fi vrut ea sa auda de la mine, cam ce si ar fi dorit sau credeam eu ca si-ar fi dorit sa citeasca, era sublim, dar era fals de la un cap la altul, pentru ca nu transmisesem nimic concret din mine cel real, doar imi zugravisem o falsa fata de icoana pictata, cam cum sunt icoanele de sfinti prin unele biserici la care, cu cat te uiti mai atent cu atat ti se pare ca recunosti diverse figuri de diversi potentati ai zilei. Era fals de la un cap la altul, era o neispravita incercare de mituire, scrisa cu gandul la ea cu speranta idioata ca poate in urma citirii lor isi va schimba decizia. Stupefiat, stateam cu capul in pumni si incercam sa imi dau seama cum de fusese posibil sa ma amagesc in asemenea hal, cu atat mai mult cu cat, lucid si constient gandind, imi dadeam seama ca ar fi fost prea pueril, ca nu avea nici o sansa de izbanda, mai ales ca stiam cat de mult poate sa ignore atunci cand vrea, cat de usor ii este sa schimbe albul in negru si negrul in alb dintr-o simpla clipire si sa faca din cel mai stralucitor nor de zapada doar o masa informa de pene negre.

Nu ma simteam capabil sa ma asez din nou la masa de scris, sa o iau iar de la zero asa ca m-am imbracat rapid si am iesit din casa, colindand pe strazi fara sa bag de seama prea mult pe unde ma duceau pasii sau daca ma duceau intr-un loc anume, cufundat fiind total in gandurile mele si in neputinta de a incepe totusi ceea ce ar fi trebuit deja sa fie un pas inainte. Oficial , era toamna din ziua aceea si tot oficial ne mergea mai bine, sau cel putin asa incercau unii sa ma faca sa cred.La fel de oficial insa ma simteam cumplit de rau, gasind inca un pretext sau inca un motiv de adaugat la lunga lista a motivelor de depresie. La un momentdat m-am gasit stand pe o banca, undeva, in umbra rece a inserarii, privind in gol spre copacii care dadeau deja semne de toamna.Nu eram departe de casa  unde locuiam, si totusi ma simteam asa de indepartat , de trist si de insingurat. Oameni treceau in jurul meu, cu copii de mana, strigand la ei sau certandu-i pentru toate prostioarele facute si ii urmam cu privirea, nestiind daca sa-i compatimesc sau sa-i invidiez pentru momentele pe care le aveau la dispozitie si care pentru mine pareau a fi pierdute pentru totdeauna. Cei mai in varsta schimbau ultimele barfe sau ultimele carti in interminabilile lor pasiente sau septici, desfasurate in fiecare zi in tihna, uneori si pana la ore tarzii in noapte. Stateam acolo, uitandu-ma la ei cu ochii inchisi pe jumatate in spatele nelipsitilor ochelari de soare, incercand sa le gasesc un rost, un traseu, o idee, un punct comun. Atat de asemanatori mie, si atat de diferiti, de distanti in rutinele lor zilnice. Nu aveam nici un fel de interactiune cu ei, retras fiind din totdeauna si inca si mai inchis in mine in ultimile luni, evitand tot timpul orice fel de conversatie care ar fi dat semne ca s-ar fi intins mai mult de un simplu “buna-ziua”, stiind ca in secunda urmatoare ar incepe cu intrebari la care nu aveam ce raspuns sa le dau, atata timp cat nu aveam nici eu raspunsurile necesare pentru mine insumi. Nu aveam raspunsuri nici la intrebarile cele mai imediate, ce raspuns era sa mai dau unor oameni pe care abia daca ii recunosteam vag ca vecini? In cautarea propriilor mele raspunsuri, m-as fi simtit vizibil stanjenit de curiozitatea lor privindu-ma, privindu-ne...

            M-am reintors in casa, mi-am facut o alta cafea, aruncand o privire absenta pe stirile zilei, pe care le citeam mai mult ca sa nu fiu luat prin surprindere ulterior.. daca cineva a aruncat in aer jumatate de Europa si eu nu am habar? Ar fi dat nastere la o serie de alte intrebari si daca uram ceva mai mult in clipa aia decat reprosurile pe care mi le primeam de fiecare data cand universul meu intra tangential in contact cu universul ei, erau intrebarile banale despre tot felul de lucruri banale asupra carora nu cred ca as fi putut emite mai mult decat niste si mai banale raspunsuri.Uram lucrul asta, nu dadeam doi bani pe viata politica, pe cotatiile bursei sau pe faptul ca nu stiu care pierduse o naveta spatiala undeva in aer sau apa sau pe uscat. Chiar mi se pareau niste lucruri pe care cel mai bine era sa le las sa treaca pe langa mine, prin mine, sa ma feresc din calea lor. Nu imi spuneau nimic. Nu imi dadeau nici un ajutor. Nu erau nimic, erau doar amanunte. Cu cafeaua in cana ei preferata, din care bause de atatea mii de ori cafea si tot felul de alte chestii ciudate pe care le uram din inima si pe care I le reprosam cu fiecare ocazie ( unde esti tu sa imi scoti pe ochi acum vagoanele de cafea trantite irational in mine, mai ceva ca tonele de apa necesare pentru locomotivele de epoca.. ), m-am asezat pe marginea patului, in pozitia in care intepeneam atat de des pentru nenumarate ore in sir in fiecare zi, cu privirea aruncata spre pozele ei si pozele noastre... incercam sa ma regasesc, sa ma gasesc, nu in sensul de a-mi da un scop sau de a descoperi brusc cine sau ce sunt, incercam insa sa imi dau seama cum de reusisem sa scriu ore in sir zeci de pagini, fara a zice nimic de fapt. Nu reuseam sa imi dau seama, nu reuseam sa gasesc o motivatie. O explicatie cat de cat pertinenta pentru ceea ce se intamplase, aproape inconstient. Era simplu sa ma amagesc ca de fapt ce scrisesem era realitatea si asta e, dar nu era asa, era o minciuna.Si eram satul de minciuni, eram satul sa ma ascund, sa ne ascundem , sa ascundem, sa umblam numai cu fete false, si sa ne prefacem ca totul e in regula si ca viata merge inainte, indiferent de durerea pe care o simteam. Sau mai bine zis, durerea pe care o simt eu. Pentru ca ea intotdeauna stia sa isi ascunda atat de bine ceea ce gandea cu adevarat, si atat de rar lasa sa se vada ce e cu adevarat in mintea si sufletul ei, cel putin in ultima parte, ca nu mai stiam ce sa cred. Si macar sa fi avut scuza ca nu o cunosteam, ca nu stiam cum e uneori. Nu stiu cum, dar reusise sa ma pacaleasca (sau reusisem singur asta?) si ratasem total sa imi dau seama ca dincolo de zambetul cu care ma intampina uneori nu era nimc decat un adanc abis de gheata, unde sigur nu aveam nici o sansa sa ajung si nici nu mai aveam ce cauta.. Acolo era ea atunci. Acum eram satul de asta, eram satul sa joc o piesa de teatru, era indeajuns ca trebuia sa imi pun dimineata la loc masca de om pentru a incepe iar jocul de-a “viata”. Exact cum unele specii slabe si neputincioase de insecte sau animale ajung sa imprumute intr-un straniu mimetism tocmai chipul dusmanului lor cel mai de temut, asa imi asezam eu in fiecare diminata masca, pentru a ma putea strecura nevazut si remarcat cat mai putin  printre cei care nu imi mai spuneau nimic de atat de multa vreme. Eram satul de asta, dar desi se mai intampla si mai si cedez si sa las o umbra din ceea ce simteam sa fie intrezarita si de catre cei din jurul meu, cel mai adesea eram fortat sa imi tin masca frumos aranjata pe fata, pentru a evita aceleasi si aceleasi situatii si intrebari prin care mai trecusem de o mie de ori,  cu atat mai mult cu cat stiam din start la ce sa ma astept, sau si mai concret, stiam foarte bine ca nu am nimic la a ma astepta.Cum sa- las sa citeasca pe fata mea adanca deznadejde care imi strambase fruntea intr-un rictus amar, cum sa le dau de neinteles ca nu ma mai sperie nici o optiune in viata asta, ca nu ma mai tem de nimic si ca uneori ma bucur ca sfarsitul imi pare tot mai aproape? Ar fi putut ei sa inteleaga cumplita zbatere din mine, ruptura iremediabila care ma sfasia in fiecare zi tot mai cumplit? Cum? 

Macar in scris vroiam sa renunt la asta, macar acolo vroiam sa fiu eu insumi, macar eu in fata mea. Stiam deja ca, cut mai mult as fi insistat in adevar, in a spune ceea ce simt, cu atat mai putin voi fi crezut , cu atat mai mult se va banaliza totul, pana la a ajunge un punct comun, asa ca vroiam sa fiu onest macar intre peretii sufletului meu ,acolo unde eram acut constient ca speranta ma parasise cu totul si ca tot ce imi mai doream putea fi etichetat drept o dorinta nebuneasca din cei din jurul meu.Macar acolo vroiam sa fiu eu,  daca in viata de zi cu zi mi-era aproape imposibil.

            Usor de zis. Din nou si din nou imi venea in minte acea axioma atat de simpla si de frustranta care zice ca din interiorul unui sistem inchis nu ai cum sa faci observatii valabile asupra sistemului, pentru ca intotdeauna va exista o doza mai mare sau mai mica de subiectivism. Si cum sa nu fii subiectiv cand tu insuti esti miezul sistemului, parte a lui, unul din polii lui, aflat intr-o vesnica faza de atragere si respingere simultana cu celalat pol, cu polul care imi lipsea in unele clipe atat de mult, si spre care tanjeam atat de mult cel ami adesea, la modul irational si inconstient - cu ea? Cum sa incerci sa scrii ceva, cum sa incerci sa iti exprimi durerea si suferinta, cand nu erai tu insuti in stare sa ajungi sa intelegi pana la capat ce simti, de ce simti, ce s-a inatmplat? Cum sa scrii, cum sa asterni pe hartie, cum sa ii faci pe ceilalti sa inteleaga ceva ce tie in primul rand ti se parea fara logica, fara sens, fara nici un fel de finalitate? Cum sa arati ce e in tine, cum sa incerci sa dezvalui ceva ce in primul rand mie nu mi-era dezvaluit pe deplin? Cum sa lasi mana sa alerge pe hartie, cand sub imperiul durerii, puteai sa te trezesti ca nu faci decat un delicat exercitiu de ura, ca rezultatul final in loc sa fie ceva care sa te ajute macar sa intelegi ce a fost, nu va face decat sa urasti sau sa urasti si mai tare ce s-a intamplat? Cum sa exprimi ceva fara sa ajungi sa blestemi ziua sau zilele, pe tine sau pea ea? CUM? Cum sa poti sa explici ca, indiferent ce s-a intamplat , tii la ea, ca ti-e dor de ea, ca regreti , ca nu iti doresti decat ca totul sa se termine si sa fie o lectie pentru viitor, cum sa explici ca o astepti inca inapoi, ca ti-e dor de rasul ei si intrebarile ei capcana, ca adormi cu ea in gand si visezi toata noaptea ca esti cu ea si e totul bine din nou, cum era candva, cum sa descrii cat de mult urasti trezirile pentru ca te rupe de acele clipe de vis, din vis? Cum? Ma tot gandeam la asta, ma tot gandeam cum sa ma apuc din nou de scris, sa ma inham din nou la ceea ce imi parea o corvoada imposibila, o munca de hamal pacatos, care prima oara a gresit total si apoi nu mai are chef sa faca nimic. Cum puteam eu a incerca sa descriu ce se intamplase, fara sa fiu tentat sa cad in patima subiectivisumului, sa incerc sa ma scuz, sa incerc sa minimizez greselile mele, nu usoare si nu putine , cum sa nu fiu tentat sa arunc totul in spinarea ei, sa-i pun si o pereche de coarne, sa o ung metaforic cu smoala si sa arunc pe ea o oala de pene de gasca si sa las multimea furioasa sa o linseze, sub ochii mei ce ar fi savurat linistit aceasta ipotetica razbunare? Cum? Ma intrebam in acelasi timp ea ce ar fi facut in locul meu sa fi fost, ce ar fi facut ea, ce ar fi scris ea daca ar fi trebuit sa ne prefacem ca jucam un joc, ca acelea pe care le primeam in studentie de la diversi psihologi in devenire, care incercau sa isi exercite talentele si sa isi slefuiasca tehnicile abia stapanite pe mine, care priveam in cel mai bun caz cu amuzament incercarile lor? Incerc sa imi inchipui ce ar fi facut ea, daca totul ar fi fost un joc terapeutic si amandoi ar fi trebuit sa scriem ceva, pe un numar nelimitat de pagini, povestea noastra sau a esecului nostru, asa cum o vede fiecare. Ce ar fi facut? Ar fi incercat sa fie neutra sau macar corecta, ar fi incercat sa schimbe ceva sau s-ar fi lasat purtata de val, dandusi frau liber maniei si dispretului, aruncand cu valuri de pucioasa in mine, incercand sa ma portretizeze ca pe un demn print al iadului? Imi era indeajuns exemplul ultimilor discutii, cand vorbeam limbi diferite, cand parca fiecare vorbea o combinatie ciudata de aramaica cu esperanto, vag asemanatoare pentru fiecare dintre noi, cu puncte care mi se pareau a fi comune, dar care nu avea insa nici un fel de semnificatie comuna pentru amandoi. Uneori incercam sa o inteleg, sa-i inteleg iesirile din ce in ce mai sadice si mai lipsite de orice fel de intelegere, incercam sa ma transpun in pielea ei, sa incerc sa imi dau seama ce a facut-o sa zica anumite lucruri sau sa faca anumite fapte, sa imi constientizez greselile dar im dadeam seama ca daca as fi incercat sa merg pe drumul pe care il simteam in calea ei, sigur nu avem papucii de dimensiunea potrivita, pentru ca fie ma impiedcam, fie nu eram in stare sa fac nici un pas.

Cum eram eu presupus sa incerc a mentine o minima decenta, a pastra o minima impresie de normalitate in ceea ce se intampla, cand totul e atat de ciudat si anormal in ceea ce se intampla? Cum sa nu ma arunc cu capul inainte in torent, sa nu ma las si eu invaluit de tentatia atat de seducatoare de a o descrie ca pe o adevarata pacoste, o scorpie, pentru satisfacerea macar momentana a orgoliului propriu, o dulce si atat la indemana razbunare? Ce ma putea impiedica? O ipotetica speranta ca poate totusi, candva, undeva sa ne impacam, sa redevenim o familie, sa devenim ce nu fuseseram niciodata? Nu credeam de loc in aceasta eventualitate, renuntasem de mult la ideea asta, acceptasem in adancul sufletului ca nu mai era nimic sa fie. Si atunci , de ce sa nu ma las si eu in voia sortii si sa ii fac cel mai negru portret cu putinta, sa fac din ea ce a facut antichitatea din soata lui Socrate? Aveam ceva real de pierdut? Mai aveam ceva de pierdut? Nu mai aveam nimic.

Oficial era toamna. Si neoficial incepusem deja sa scriu.

XANTIPA 3.

          Implacabil am ajuns din nou in fata foii de hartie.Cu pixul in mana , incercam sa imi fac curaj de a incepe sa scriu, de a incepe de undeva, pentru ca sa vad mai apoi daca si ce a iesit, daca are sens sa ma gandesc la o continuare sau pot sa ma declar de pe acum pe deplin impacat cu soarta mea de etern invins si sa am un pretext si un motiv oficial si serios de a abandona, precum si presimt de altfel ca o sa se intample. Pe scaunul tare, din lemn pretins a fi din ceva esenta rara, cu spatarul slabit si care scartaia la orice msicare, incercam sa imi adun gandurile si sa incep cu acel prim cuvant magic, presupus a te descatusa si a-ti inlesni curgerea navalnica a tuturor celorlalte sute de pagini pe care simti in sinea ta ca le-ai putea scrie. Fumam alene, fumam cu nesat, fumam.  Nu cred ca am putut scrie vreodata ceva fara sa am o tigara in mana (si nu ma refer la a  scrie ca la simpla activitate de genul Ana are mere , ci la scrisul in sine , la scrisul care se presupune ca ar trebui sa lase ceva in urma ta, o opera, o capodopera, in fine - scrisul ca arta …) si imi aduc aminte cum , candva , in alte timpuri cand eram cu mult mai tanar si cu pretentii si veleitati literare, imi venise in cap ideea unei poezii si, cum tot timpul pentru mine a scrie poezii a fost un chin, m-am dus undeva intr-un antic parc, incarcat de istorie si de semnificatii ascunse, m-am asezat pe o banca cu o agenda in mana si timp de o ora am perorat in sinea mea, gesticuland cu tigara in mana, incercand sa imi gasesc sensul a ce vroiam sa scriu, incercand sa imi gasesc rimele si cadenta, dar totul intr-o tacere absoluta intrerupta arar de bolboroseli neinteligibile.Treceau oameni mai tineri sau mai batrani, iesiti la plimbare pe aleile umbrite de teii seculari ce dusesera faima parcului in intreaga urbe,  si se uitau la mine cu o mirare destul de usor de inteles, vazand doar un tanar rasturnat pe o banca, cu ochii peste cap, miscandu-si capul si mainile haotic si care parea a nu face nimic, parand a fi doar subiectul unei subite crize de epilepsie. Tin minte ca am scris o poezie destul de frumoasa, numai buna de impresionat tinerele colege de facultate, si cred ca cu un pic de straduinta as putea sa o regasesc pe undeva, ascunsa in vreun colt de biblioteca. Cert e ca in ora aceea, cat retin ca am incercat sa transcriu pe foaie ce aveam in minte, am fumat mai bine de un pachet de tigari, de ajunsesem sa cred ca totusi scriu cu scrum .. si nu cu creionul sau cu pixul.

Toata viata am preferat in genere sa scriu de mana, sute sau zeci de pagini, cand situatia a fost de asa maniera incat sa se impuna comunicarea scrisa, pe vremea cand inca se scriau scrisori si telefonul era mai mult o urgenta decat o necesitate sau o obisnuita. Mi-aduc aminte cum stateam nopti intregi la un birou improvizat din cutiile in care era inca ambalat viitorul meu birou, invaluit in nori de fum si scrumand pe jos in viitoarea camera, aruncand chistoacele direct pe geam, urmand a le culege dimineata.. scriam febril zeci de pagini, pana se iveau zorii, pana simteam prima geana de lumina, moment in care ma lasam invins de oboseala si adormeam recitind ce am scris in noaptea aia... mi-aduc aminte cu drag de vremurile cand scriai stiind ca daca scrii ceva gresit e posibil sa trebuiasca sa copii toata coala sau si mai rau, toata foaia, si cat am mai urat asta.. cand in cel mai bun caz iti permiteai sa stergi cuvantul gresit cu o linie mai groasa, ca sa pastrezi si aspectul estetic al scrisorii .. pe cand azi e atat de simplu cu aceste unelte puse la dispozita noastra care ne permit sa facem cam tot ce vrem noi, fara sa ne mai pese de greselile de scriere, stiind ca le vom putea corecta dupa .. Poate e mai bine asa? Macar poti sa iti dai drumul la mana si sa scrii in nestire, fara sa iti mai  ridici ochii din masinarie, fara sa iti mai pui problema cate randuri mai ai sau cat mai este din pagina, cand singurul lucru care te mai poate ingrijora este faptul ca nu ai ce scriel Si daca iti gasesti acea sclipire ca sa te faca sa te pornesti, nimic nu iti mai poate sta in cale, intre tine si premiul Nobel pentru literatura nu mai e nici un obstacol..doar cele cateva zeci sau sute de pagini simulate ce asteapta rabdatoare sa le dai un sens.  

Glumesc.Glumesc cumva amar stiind ca inca stau in fata foii goale si ma gandesc cu ce ar trebui sa incep, cu ce ar trebui sa deschid ceea ce as vrea  eu sa zic? Sa trag o linie simpla , de la un A imaginar catre un B imaginar, si sa deapan toata povestirea, asa cum a fost ea? Imi pare destul de banal si din totdeauna mi-au placut amintirile interpatrunse intre ele, saritul de la o idee la alta, de la o imagine la alta sau, ceea ce tehnic se cheama flashback. Sa incep simplu si cuminte, cum am cunoscut-o, cum mi-a ramas in memorie, care a fost prima impresie? De cate ori nu a ras de mine, dar cu un ras frumos si senin intrebandu-ma cand vroia sa ma sacaie in joaca “..si care a fost prima impresie?” Intotdeauna obtinea aceeasi reactie pentru ca de fiecare data stia ca nu o sa am nici un fel de raspuns si ca am sa ma stramb sau am sa ma fastacesc si am sa ma intorc cu spatele, brusc ocupat cu orice era la indemana, lasand-o sa rada in voie de mine.. Mi-e dor cumva de clipele alea, cand si noaptea la 3 ma trezeam pe intuneric cu aceeasi intrebare aruncata scurt, urmata de inevitabila pufnire in ras. Si inca nu stiu daca am raspuns la intrebarea ei pentru ca nu stiu daca as putea defini sau cum as putea sa definesc care a fost prima impresie legata de ea. Cumva, imi pare totul ireal, cumva imi pare uneori ca tot ce s-a intamplat afost doar tras si extras dintr-un film, dintr-unul din acele filme vechi pe care l-ai vazut in copilarie si din care iti mai aduci aminte doar franturi, fara sa fii sigur ca era alb-negru sau in culori, fara sa iti mai aduci aminte toata povestea sau macar daca era un film european sau american. In viata am avut candva ocazia sa experimentez emotia din jurul “ nasterii “ unui film si am ramas cumva cu aceasta tendinta de a exprima totul in cadre, in unghiuri, in imagini, tendinta intarita poate si de mai recenta preocupare de amator in ale fotografiei. Mi-aduc aminte ca cineva venise cu un scenariu, complicat si ciudat, cum eram toti din acei ani, plini de nelinisti si de angoase, cand istoria se scria sub ochii nostri si noi eram prea tineri si prea cu capul in nori ca sa ne dam seama ca prin noi sau pe langa noi se scrie istorie. Nu imi mai aduc aminte ce continea scenariul, care era ideea centrala, dar fusesem desemnat plin de pompa drept regizor  oficial al intregii afacerii, probabil si pentru faptul ca in acele vremuri de cumpana eram singurul care stia sa foloseasca o camera video din intreaga noastra gasca de prieteni atat de entuziasti in a face acest proiect, dar vai, atat de amatori cu totii in ceea ce inseamna efectiv sa faci un film.. Cautam sa atragem sponsorizari, sa gasim locatii pe care sa le folosim de platouri de filmare, chit ca erau simple camere de bloc, pe la parterul unor cosmelii comuniste de pe care daca cadea numai tencuiala, trebuia sa zici mersi si sa grabesti pasul pentru a evita sa nu te trezesti si cu o bucata de caramida in cap. Si in timp ce unii se chinuiau sa gaseasca bani si sa dea si o forma legala actiunii noastre, imi luasem rolul de regizor in serios si petreceam noptile visand cu ochii deschisi la ceea ce trebuia sa fie filmul NOSTRU, desenand in minte sau chiar cu creionul pe hartie cadre si locatii (si parca vad si acum in fata ochilor desenele stangace pe care le faceam pentru exemplificare), ascultand obsesiv aceeasi si aceeasi melodie a lui Sting – It’s probably me, acultam sunetul de bricheta la infinit, gandindu-ma cum ar trebui sa inceapa acel film si inca imi aduc aminte de primele cadre imaginate dar vai, niciodata puse in practica, cu un taxi mic, galben, condus grabit pe stradutele serpuite ale batranului oras in care imi petrecusem anii studentiei,cu ofemeie pe bancheta din spate care vorbea ceva, intentionat neinteligibil, cu soferul, in timp ce tot incerca sa isi aprinda nervoasa tigara cu o bricheta ce refuza sa se aprinda si imi imaginam in cap sunetul brichetei si melodia lui Sting pe fundal, cu imagini filmate de pe acoperisuri cu taxiul mergand pe strazile pe jumatate acoperite de castanii ce faceau plimbarile toamna o adevarata provocare, combinate cu prim planuri cu bricheta si femeia respectiva. Imi aduc aminte de un cadru care imi dadea mari batai de cap din punct de vedere tehnic, caci imi pusesem in cap ca, atunci cand taxiul iesea de pe micile stradute pe unde il purta inchipuirea mea ajungad spre finalul cursei, sa fac un  cadru general filmat de pe unul din cele mai inalte blocuri din zona, cu imaginea apropiindu-se tot mai mult de masina si urmand a cobora la final fulgerator pana la nivelul parbrizului.Restul de cadre le-am uitat mai mult sau mai putin dar acea imagIne, asa cum mi-o inchipuisem cu atat de multi ani in urma inca este vie si proaspata in mintea mea,cu coborarea fulgeratoare a cadrului de undeva din inaltul cerului pentru a ingheta intr-un primplan prelungit pe femeia din taxiu -  de unde era sa stiu eu pe atunci de macarale speciale si instalatiile complicate care se folosesc in vremurile moderne pentru a suprinde asemenea miscari .Inca ma intreb daca as fi fost in stare sa filmez un asmenea cadru.Si cred ca sunt singurul care inca isi mai aduce aminte de proiectul asta, peste care s-a asternut probabil de mult uitarea.. dar inca imi aduc aminte , in scurte strafulgerari de agitatia de atunci, de entuziamsul cu care pornisem sa facem ceva.Imaginile ce mi-au ramas,  sunt cum sunt acele imagini din filmele copilariei, cand nu mai stii exact nimic concret despre ele dar uneori stai si te intrebi daca nu ar fi cazul sa revezi acel film. 

            Mi-as revedea filmul vietii de acum cativa ani incoace? Nu stiu ce raspuns sa dau sau daca as putea da totusi vreun raspuns.Se intreba cineva candva , un om care la vremea respectiva a fost hulit si huiduit copios de ceea ce numim societate civilizata si personaje serioase de genul care scriu carti despre cum sa reusim in viata sau sa vindem crema autobronzanta persoanelor de culoare, pentru ca mai apoi, la mai bine de 40 de ani de la moartea lui sa fie recuperat si transformat intr-un mare filosof, studiat pe la cursuri in facultati cu nume lungi si ciudate, se intreba sau intreba o audienta imaginara daca au avut o viata indeajuns de interesanta ca sa fie subiectii unui film, el insusi fiind acum subiect de film.Am avut o viata indeajuns de interesanta incat sa facem un film despre asta? De ce sa sscriem doar un roman despre ce a fost, si sa nu facem si un film, eventual si un serial? Cumva cu un suras amar ma gandesc la aceste amintiri si secvente si imagini din trecutul meu, in timp ce ma joc nervos cu pixul in mana si tigara se stinge uitata in scrumiera, uitandu-ma la pagina ce zace in continuare in fata mea, dureros de goala, incercand inca sa imi gasesc acel prim cuvant, acea piatra de temelie care sa ma determine sa pornesc o data in acest chinuitor exercitiu de exorcizare si de aducere a aminte a tot ce a fost. Cumva m-am impacat cu mine insumi, m-am impacat cu ideea si nu imi mai trezeste acea durere de la inceput, cand, gandnidu-ma la modul serios la aceasta alegere si la ceea ce presupune ea, ma lasam coplesit de durere, pentru ca, pentru a incepe sa scrii, se presupune ca trebuie mai intai sa iti pui un pic de ordine in ceea ce vrei sa scrii , ca vei retrai sau iti vei reaminti cea fost, ca sa nu repeti aceleasi idei la modul obsesiv, imbracate doar de fiecare data in alte cuvinte. M-am impacat cu ideea, m-am impacat cred si cu consecintele fata de mine sau fata de cei din jurul meu, care poate se vor recunoaste mai mult sau mai putin pe furis in cele ce urmeaza sa pun candva pe hartie si ma simt tot mai linistit pe masura ce imi dau seama ca aceasta clipa, atat de mult dorita dar si hulita in acelasi timp, se apropie de mine. E vorba doar de un pas, de a incepe. Si de a finaliza, mai devreme sau mai tarziu, ceea ce ti-ai propus sa faci, indiferent cat de mult te vor ura ei la final.Pentru ca, la urma urmei, cum sa relatezi o experienta atat de personala,atat de intima, cum sa descrii niste situatii atat de clare pentru cei care poate vor citi aceste randuri candva si se vor recunoaste in ele, cum sa alegi intre ce a fost si ce ar trebui sa spui , in ideea ca vrei sa pastrezi o minima linie, o minima detasare intre ce e in tine si intre ceea ce cred ceilalti ca este in tine? Cum sa faci niste observatii pertinente despre ceea ce te inconjoara cand tu esti prins inautru, cand esti intr-un sistem inchis. Ce sa alegi? Ce sa aleg? Rasturnat pe spate, cu ochii pierduti intre fumul tigarii si fluturii care dau tarcoale becului, incerc sa imi dau un raspuns la aceasta dilema, incerc sa imi definesc pozitia si totusi nu reusesc sa imi dau seama, nu pot sa aleg. Pentru ca stiu ca intr-o zi poate ea va citi randurile acestea si stiu ca nu va avea rabdare sa asculte sau sa citeasca pana la capat, ci se va napusti peste cu mine cu mandria ei de vestala intinata si ranita, grabita in a ma desfiinta scurt si fara drept de apel, fiind procuror si judecator in acelasi timp. Si la fel de grabita va da verdictul, in tonul ei atat de cunoscut, pentru a pleca iar scurt si fara drept de apel in lumea ei intangibila. Dar e un risc ce pot sa mi-l asum linistit, pentru ca stiu ca nu mai am nimic de pierdut sau de castigat. Si sa ma mint din nou, cu seninatate, nu imi mai doresc. Mai bine arunc de pe acum toate foile la gunoi si imi gasesc un alt pretext de a mai castiga o zi in fata celei de azi, la fel cum am facut azi in fata celei de ieri. 

            “Si zi , care era prima impresie?” 

For the foreign visitors, this is part of something which appeared in my mind  these days, due to some tragic aspects of my real life agony. Someone was kind enough to promise me an English version and as soon as I will have it I will post it here too.Thank you :)

XANTIPA 2.
English version. Romanian version, below.

    I have never felt more abstracted, more alone, more sad and bitter. And it is so very difficult for me to express what or how I feel, or the intensity of these moments that doesn’t listen to the law of the irreversible pass of time, as it’s defined in any serious physics book, and I sometimes realize that time doesn’t pass at all, though sometimes it seems to me a few hours passed by… in fact those were mere seconds. And it’s a common thing to say that time heals and helps you detach... but it really doesn’t. On the contrary, each day I wake up feeling that everything happening to me is more and more intense and hard to take, and feeling that, instead of healing, it gets worse, and instead of moving away from what seemed to be, at some moment in time, just an unpleasant moment of my life… I keep going back to it and, instead of surpassing it, I keep seeing it in front of me. Time flows backwards, when it decides to pass. Most often I feel stuck, like a stranded boat, led by a clumsy steersman in the muddy waters of an unknown river, stuck in a continuous present, without being able to see any potential future, and unable to leave behind of detach from this sad past that keeps following me every second of my life. I once could distinguish between the value of a certain time, and just another moment, as I somehow had given a greater emotional meaning to those moments, compared to other times of my life, and I shun from using that word too often, as it seemed to me to be an epithet, and I was trying to conserve a reference point value of the moments that kept coming and going… and everything that is happening now just seems to be an endless... moment.

    I don’t know if the lines I intend to write may be taken as a confession, or as an autobiography, or even a failed attempt of catharsis – in hope of an even temporary detachment of all things happening at this time. It may very well be that it is all fiction, an attentively calculated one, with a plan and notes, with a gradually rising suspense and a predictable happy ending… it might be a novel as many others. It may possibly be the last lines of a finished man, who doesn’t believe in anything anymore, and who is waiting for the fulfilling of his destiny. It might be a will.

    While ironically smiling (or at least I think she was, as I didn’t see her while saying this), she had told me one to write a novel, explaining that maybe this was my destiny- to write something memorable for mankind, from all this story. My first reaction was rejection, refusing, suspecting her of the fact that she was only amusing herself at my expense, as she had done so many times before. Nevertheless, her words lingered in my mind in the days to come after that talk, and at one point I was really taking into consideration the thought of writing something, not as much for me of others involved, but for people who, at this time, don’t even realize what is actually going on, and by the time they will understand, my fate in this world will be long ended. How could I transcribe what I feel, when I feel my days are numbered, and I know my time is shorter and shorter, and there is no turning back, and I feel condemned, deep inside me? How could I write something definite when I feel incapable of translating into words ideas and feelings that I don’t fully understand myself? When those around me are not capable of understanding something I myself cannot, or they put their hopes in something I have given up a long time ago? Which words to choose, what moments to mention, how to avoid surpassing barriers I myself cannot surpass in my own self? How to define the undefinable? It will be a real challenge to try to write something, to try to express something I cannot think of in a detached and serene manner, so I could start writing about it, stating what I have to say. But… the question is: what do I really have to say? I am tempted to give up, to avoid any more attempts, making up excuses in my mind that maybe what I have to say has been already said thousands of times, in thousands of languages, fearing I will lamentably fail in capturing what could make everything sound like new. Sadly, Tristan and Iseult had lived their story a long time ago, and in Romeo and Juliet’s case there’s nothing more to say. It all sometimes seems to be a mere repetition of other repetitions, dusty old ones. Why would anything I have to say be special? Or us and our story? This may be the key question.

    I do not know whether I will fill more than a few pages and abandon afterwards, or whether I will be stubborn in my desire to write, without caring about what is going on. I don’t know if this will be a novel, fiction or confession. I sometimes remember simplistic interviews with writers who afforded to pencil new worlds and new universes, with tens, thousands of characters who interacted amongst them in such a way that you needed a dictionary of characters to keep up with the vertiginous rhythm that the action was unfolding in… and the question was something like: “And what will happen to character X?” leading to a slightly dazed face of the questioned… “I can’t tell yet, I haven’t gotten to write that part yet.” I do not know what will happen to these lines swirling in my mind either, whether they will lead me to an answer, or whether it all would end abruptly.

    I somehow feel indebted to try, to build up the courage to sit at the table and try to lay the first few words on paper. But I feel overwhelmed by the cold immensity of the sheet of paper, by the silent expectancy of words which seems to erupt from me and now, in the decisive moment, I am trying to postpone, to do all those little things that eat up all the time you want them to, from an unconscious hesitation (or supposedly subconscious)... as I see no purpose yet, I do not believe in the fact that I could sketch something. Maybe I just am selfish and I want to keep it all for myself, or maybe I am just fooling myself in believing that I have something to say. I feel distracted and incapable. I keep pacing the floor with small steps in the room where once there was so much life, and now there is no sound, transforming it slowly into a temple of silence and remembering, and to which I have so often tried to give up because of the ghostly images going round in front of my eyes... and yet I can’t. It’s like I buried myself in oblivion, I would give up remembering, I would be in abandonment. I am oscillating between two worlds, I am swinging between the need to share what I think I am feeling, and the inability to decide to at least try to… And I cannot even say that tomorrow is another day, a new one, a day when I will find something new to do, something to distract me, to make me forget about myself. But it doesn’t happen… a new day, the same well established routine, same feelings, same gestures… repetitively. Just like being condemned to live over and over again one day, one hour, one moment. I know that, no matter what I claim, whatever motivation I should find, as much as I would try to avoid it, I would sooner or later find myself in front of the same table, with the same blank piece of paper, with the same urge to break these invisible chains around me that make me ignore what is inside me.. and facing the same dilemma: what do I have to say?

     I had tried a while back to write a children’s story. I had already sketched in my mind the frame of the story that would be easily understood, and somehow attractive to any 2 or 3 year old… I picked up the characters and the place of action… and I was afraid to write it. I have no idea why. And just the same, each day passes by I promise to myself that I would write about these, because I know that someone in this whole wide world is waiting for it, and maybe the addressee will enjoy it, or at least I would like him to... And every day I procrastinate and find reasons not to write it, to ignore it, to avoid it, to pretend there are many other things more important to do, although most often I stiffen in the same corner of the room, with the same photo in my hand.. What am I running from? I don’t know, and I sometimes wonder I don’t write it, why I don’t do what I was said to do, though joking. Am I afraid? I have no idea. But I do hope it will not be the same case, in continuing with the same procrastination, and postpone that moment when I would sit down, and start writing. I do hope to find out the answer to this situation.

    I feel so very tired…

@special thanks again to Oana , for all her support , patience , understanding and help.Not only to have this in English, but as a whole.

versiunea in limba romana.

Nicicand nu m-am simtit mai ingandurat, mai singur , trist si mai innegurat. Si imi vine cumplit de greu sa exprim ce simt sau cum simt, intensitatea acestor clipe care nu respecta nici o lege a trecerii implacabile a timpului asa cum e ea definita in orice manual serios de fizica, si imi dau seama ca uneori nu mai trec de loc si desi uneori par a trece ore, in fapt nu sunt decat simple secunde. Si e banal cand se zice ca trecerea aceasta a timpului alina si te face sa te detasezi.. dar nu se intampla asa. Din contra , in fiecare zi ma trezesc ca ceea ce se intampla cu mine sau in sinea mea , e tot mai intens si mai greu de suportat , ca in loc sa treaca se acutizeaza, ca in loc sa ma indepartez de ceea ce parea a fi la un momentdat  doar un moment neplacut din viata mea.. ma reintorc catre el si in loc sa il las in urma, il vad in fata mea. Timpul curge invers, atunci cand se hotaraste totusi sa mai si curga.Cel mai adesea ma simt impotmolit, ca o barca esuata condusa de un carmaci nepriceput in apele tulburi ale unui rau necunoscut, blocat intr-un prezent continuu fara sa vad nici un fel de potential viitor si incapabil sa las in urma sau sa ma detasez de acest trist trecut care ma urmareste clipa de clipa. Candva faceam o distinctie intre valoarea unei clipe si a unui moment, cumva dadusem o mai mare incarcatura emotionala  clipelor  comparativ cu alte momente din viata mea, si ma feream sa folosesc cuvantul prea des, parandu-mi cumva un epitet, incercam sa ii pastrez o valoare de etalon a momentelor care veneau si se duceau.... si tot ce se intampla acum imi pare a fi doar o interminabila si fara de sfarsit.. clipa.

Nu stiu daca randurile pe care intentionez sa le scriu  pot fi luate ca o confesiune, sau ca o autobiografie sau o incercare nereusita de catharsis, in speranta unei detasari fie si momentane de ce se intampla. Posibil sa fie totul doar o fictiune, atent calculata, cu notite si plan , cu un suspans crescand gradual si un previzibil final fericit, sa fie un roman, ca atatea altele. Posibil insa sa fie doar ultimele randuri ale unui om sfarsit, care nu mai crede in nimic si care nu isi asteapta decat indeplinirea destinului.  Un testament. 

Zambind cumva ironic (cred, pentru ca nu o vedeam in momentul respectiv), imi spusese ea candva sa scriu un roman, ca poate asta mi-a fost destinul , sa scriu ceva memorabil pentru omenire, din toata povestea asta. Prima reactie a fost de recul, de a refuza, banuind-o de faptul ca incerca doar sa se amuze pe seama mea, cum facuse de atatea ori pana atunci, dar cele zise de ea mi-au ramas undeva in minte in zilele care au trecut dupa acea discutie si ma gandeam la un momentdat tot mai serios sa incerc sa scriu ceva, nu atat pentru mine sau pentru altii, cat pentru cei care in acest moment nici nu isi dau seama ce se intampla, si cand vor putea sa inteleaga singuri..destinul meu pe aceasta lume se va fi incheiat de mult. Dar cum sa transcriu ceea ce simt, cand imi simt zilele numarate, cand stiu ca timpul meu e tot mai scurt si nu mai e nici o cale de intoarcere si in sinea mea sunt deja damnat si condamnat .Cum sa scriu ceva concret cand ma simt incapabil sa transpun in cuvinte idei si sentimente pe care nu le inteleg eu pe deplin in primul rand? Cand cei din jurul meu nu sunt capabili sa inteleaga ceva ce nu inteleg eu in primul rand, sau spera in ceva in ce eu am renuntat de mult sau mai sper? Ce cuvinte sa alegi, ce momente sa pomenesti, cum sa eviti depasirea unor bariere pe care nici in sinea ta nu le poti depasi? Cum sa definesti indefinibilul?  Va fio o reala provocare sa incerc sa scriu ceva, sa incerc sa exprim ceva la care nu ma pot gandi detasat si senin , astfel incat sa incep a scrie , a spune ce am de spus. Dar.. ce am de spus totusi? .Ma simt tentat a renunta, a evita orice incercare, scuzandu-ma in sinea mea ca poate ce as putea eu spune s-a mai spus de mii de ori , in mii de limbi, temandu-ma ca voi esua lamentabil in a surprinde  ceea ce ar trebui sa faca totul sa fie nou. Din pacate Tristan si Isolda si-au trait de mult povestea lor si in Romeo si Julieta nu mai e nimic de spus nou. Uneori pare ca totul e doar repetitie a unor repetitii , si ele deja prafuite. Cu ce ar fi mai special ce am eu de spus? Cu ce as fi eu mai special? Sau noi si povestea noastra? Aceasta poate este intrebarea cheie.

                Nu stiu daca voi depasi mai mult de cateva pagini si voi abandona, sau daca ma voi incapatana sa scriu, fara sa imi pese de ce se intampla. Nu stiu daca va fi roman, fictiune sau confesiune. Uneori imi aduc aminte de interviuri simpliste luate unor scriitori care isi permiteau sa creioneze noi lumi si universuri, cu zeci, sute de personaje care interactionau intre ele intr-o asemenea maniera incat aveai nevoie de dictionar de personaje ca sa poti pastra pasul cu ritmul ametitor in care se desfasura actiunea… si intrebarea era ceva de genul :” Si ce se va intampla cu personajul X?” ducand la o figura usor mirata a celui chestionat.. “ nu stiu sa va zic inca, nu am ajuns sa scriu partea respectiva”. Nu stiu nici eu ce se va intampla cu aceste randuri pe care le am in minte, daca vor duce la un raspuns sau totul se va termina abrupt. 

           Cumva , ma simt dator sa incerc, sa imi fac curaj sa ma asez la masa si sa incerc sa pun primele cuvinte pe hartie. Dar ma simt coplesit de imensitatea rece a colii de hartie, de asteptarea tacuta a cuvintelor care pareau sa erupa din mine si acum , in momentul decisiv , incerc sa aman, sa fac cele o suta de mici lucruri care iti mananca cat de mult timp vrei, dintr-o ezitare inconstienta ( sau constient pretinsa) … pentru ca inca nu vad nici un scop, nu cred in faptul ca as putea cumva sa schitez ceva. Poate sunt de fapt doar egoist si vreau sa tin doar pentru mine, poate doar ma amagesc crezand ca am ceva de spus. Ma simt distras, ma simt incapabil. In pasi marunti masor camera in care era candva atat de multa viata si acum nu se mai aude nici un sunet, transformandu-se pe nesimtite intr-un templu tacerii si al aducerii aminte, si la care am incercat de atatea ori sa renunt din cauza imaginilor fantomatice care mi se perinda prin fata ochilor..si totusi nu pot. E ca si cum m-as ingropa in uitare, as renunta sa imi amintesc, ar fi un abandon. Pendulez intre doua lumi, pendulez intre nevoie sa de a impartasi ce cred ca eu simt, si neputinta de a ma hotara sa incerc macar… Si nici macar nu pot sa zic ca maine e o alta zi, o noua zi, in care voi gasi ceva nou de facut, ceva care sa ma distraga, sa ma faca sa uit de mine.Dar nu.. o noua zi, aceeasi rutina bine stabilita, aceleasi sentimente, aceleasi gesturi.. repetitiv. Ca si cum ai fi condamant sa traiesti o singura zi, un singur ceas, un singur moment, incontinuu. Stiu ca indiferent ce as pretinde, ce motivatie mi-as gasi, cat de mult as incerca sa evit, maine ma voi regasi mai devreme sau mai tarziu in fata aceleiasi mese cu aceeasi coala de hartie goala in fata ochilor, cu aceeasi nevoie impetuoasa de a rupe o data aceste lanturi invizibile care ma fac sa ignor ce e in mine  si in fata aceleasi dileme.. ce am eu de zis?

                Incercasem acum ceva vreme sa scriu o povestioara pentru copii , schitasem deja in minte scheletul unei intamplari care sa fie usor de inteles sau macar sa fie atractiva pentru orice pustiulica de 2-3 ani, imi alesesem personajele si locul actiunii… si mi-a fost frica sa o scriu. Nu stiu de ce. Si in fiecare zi imi promit ca o seara o voi scrie, pentru ca stiu ca e asteptata undeva in lumea asta larga, sau macar destinatarul ei se va bucura , cred eu, sa o auda.. si in fiecare zi aman sa o scriu, in fiecare zi imi gasesc pretexte sa ignor, sa evit, sa ma fac ca sunt alte lucruri mai importante de facut, desi cel mai adesea intepenesc ore intregi in acelasi colt de camera cu aceeasi fotografie in mana… de ce fug? Nu stiu, si ma intreb adeseori de ce nu o scriu, de ce nu fac ceea ce ..tot cumva in gluma mi s-a propus. Mi-e frica? Nu stiu. Dar sper sa nu fie cazul si aici, sa aman in fiecare zi acel moment in care ar trebui sa ma asez, si sa incep sa scriu. Sper sa aflu raspunsul la aceasta situatie.

                Ma simt cumplit de obosit.

  XANTIPA.

english version.romanian version below.

Lie to me still that spring is here

In the year of our everlastingness,

And tell me there’s a summer…

…Late in the night , dreamy,  with a cigarette lying forgotten in the corner of my lips, slowly fading away in smoke, I was glaring with foggy eyes at the coffee cup in front of me, searching for a sequel, trying to find the thrill that a moment before flashed throughout me, bringing out through my lips the first three verses. It would not come. In the dusk of my days, I was always thinking of what I would call my past. I know I never was the kind of man who could write in one breath ten pages, to describe a sunset, without repeating the same word twice along the way. I was never able to describe a landscape, as for me the written word would only bring out a simple fact, a picture, and though I often lay, alone or not, in rapture and contemplating the beauty of that moment, as if bewitched, I could never describe what I was seeing  and feeling, the thousands colors, from the brightest white to the profound black of the night, going through all the possible scale of colors- blue, yellow, red and sometimes green- that sparkling green that they say it sometimes shows itself in the clear summer evenings, when there’s no cloud in the sky..  a color so overwhelming in its solitude, a color that some say it can only be seen by those with a certain gift. It’s like a short, intense flash of astounding green that makes one sometimes wonder if he really saw it, or if it’s just an illusion stemming from the impatience of the expectation for that specific moment. It is and always has been difficult for me to express myself, both in speech and in writing; I was never able to say more than three words when I wanted to tell something really important, and in writing… oh my, I was severely lost. I had not the slightest chance to freely express what dwelled inside me, and I preferred being silent and not uttering a word, although I fought true oratorical battles on the inside, in metaphors and rhymes never seen before. But I had no chance of freely expressing what I was going through, no matter how much I wanted to find that freeing word, that would give me the possibility of telling it, of getting it all out, or… no matter what I wanted to do, I couldn’t say a word.  That might have been the main reason I always warned everyone around me to stay aside and not insist in their attempt to make me speak, when I was in total silence, but to join me in silence, as they sometimes risked to be the detonator, and be mere innocent victims of my explosions, especially when the situation was of such strain, that there was nothing wise to say. Some understood it, some did not. I had always been afraid of the written word, as I knew how acid and caustic I was and still am in speech… and to write, under these circumstances…?  Tempt me not! I wrote once what one could call in technical terms “prose” and it shocked a whole generation of youngsters with its deliberate bitterness that was sometimes searched for and found in the lines on a piece of paper, that were rapidly and crazily scribbled in staggering speed...  until one day I realized I have nothing more to write about, nothing more to speak of. I was mute and silent on the inside, and I abandoned any attempt to write again, though sometimes, in long summer nights, some friends, gathered around me and some long-empty bottles,  insisted I should not give up, and write again… but it was all in vain.

   There was nothing left in me, just emptiness and silence. I was long past the poem phase; I was past any chance given to my literary claims and, with small exceptions, I haven’t got the slightest idea where the things I wrote then could have gone to. I would have been really interesting to take a final look at them with a bitter sneer on my face, before throwing them away forever in the garbage bin of literature. I do not believe and I never have believed in the mission of writing something of genius, which would be appreciated hundreds of years from one’s death, when he surely does not care anymore about it. And although I seldom felt a whiplash, a smoldering fire that appeared to burn somewhere within me, I stopped paying attention to this subject, choosing to go on with more “worldly” and “human” things, and to somehow integrate discretely in the grey landscape of mundane routine, lying to myself that I have to have a job, a family, usual stuff that they say will make you whole and for the sake of which you have to sacrifice the best years of your life, ending up to drawing a line, facing your most dreaded alternative and realizing that nothing was really worth doing it. And you just sit and wonder what was it all good for, feeling like a poorer version of Jove from the Bible, without any light in front of your old eyes, tired from the too many things seen...  and there is no answer. I think I always hated the incapacity of coherently linking more than a few words, in writing or not, and I sometimes wonder what it would have come out of me, of us, of this whole world, if some time, in the middle of the night, or during a horrid fight, I would just have said everything I had to day, or I would have picked out my words to do it. Or rather just shut up and smoke my cigarette, and let the words come out... I will never know, and now it seems like it all happened thousands of years ago... though maybe it happened just yesterday. Or maybe today.

   I always hated, or, to say it more politely, I have discretely admired the ones capable to bind words together, in a deceiving way, or from their hearts, in a way that amazes folks around them, or the ones capable to express themselves in writing. I did not even know the names of the colors, I had no idea and I still don’t what “crimson” looks like, or what color is the amethyst. .. Therefore how could I comprise the emotion and ultimate beauty of such moments I cherished, when I totally lacked the knowledge that is supposed to be needed for it? When I opened my mouth to utter, I felt a knot in my throat and I suddenly was swept by the inescapable swirl of thoughts, ideas, analyses, doubts that irredeemably blocked any possibility of expression... And in writing? I could not write anything, I felt completely handicapped. I preferred looking for a picture and send it, looking for a genius photo of an anonymous author, and I truly hope that the person at the other end would understand my message, and extract from it what was impossible for me to express. I seldom succeeded in doing it.  I wasn’t born a Demosthenes, or a Cicero, and not even a Baudelaire...  so I could be able to take out from the most simple words those feelings that take you there, carry you in your imagination and make you wake up dreaming with your eyes open. I was somehow forbidden to be able to do that. I was thinking too much, and when I had something to say, I was lost. I could not even keep a simple diary with the most common or mundane aspects of my life, and it was impossible for me to say something in a diary, taking into account the fact that I had read many journals kept by other people, and I was always surprised by the way they could take you into the atmosphere of their life, to make you be there with them, to watch - as an invisible spectator – the privacy of their lives. And now, when I think of the things I left behind, I feel the more frightened and uncertain in my tardy decision to recall this line of events, at least for myself. And because of not being able to dialogue properly, how could I hope to describe in writing, to take into words the intensity of those moments that are still crushing me under their weight.. how could I ever put them on paper so that the one, if any ever, reading them would properly understand,  what and how happened. It seems impossible for me to succeed what I couldn’t do in so many years of my life, and the tendency to retreat, to escape and abandon everything before I even start is growing stronger in me. It will be a battle, as everything else in these times. And even if the trial of putting into dry words the bitterness of the last periods of my life will be a torture, I accept this challenge.

   I have no name, no location. I could be your neighbor. We could meet on the stairs, say hello while smiling, exchange small talk or talk insipidly about the football match of our favorite teams. Maybe I am the one driving you crazy with long auditions from Wagner in the middle of the night. You will never know.

@special thanks to Oana for her kind help in order to have this English version too.

XANTIPA

1.

   Mai minte-ma ca este primavara,

   In anul nemuririi noastre

   Si zi-mi ca inca este vara

   .. visator, tarziu in noapte, cu tigara uitata undeva in coltul buzelor, stingandu-se incet , ma uitam cu ochii incetosati catre cana de cafea cautandu-mi continuarea, incercand sa gasesc fiorul care sclipise o clipa si imi adusese primele trei versuri pe buze. Nu vroia sa vina.In amurgul zilelor mele , gandindu-ma la ceea ce puteam deja denumi trecut , ma gandeam la tot ce se intamplase.Stiu ca niciodata nu am fost genul de om in stare sa scrie dintr-o rasuflare 10 pagini pentru a descrie un apus de soare , si inca fara a repeta acelasi cuvant de 2 ori de-a lungul randurilor. Niciodata nu am fost capabil sa stau sa descriu un peisaj, pentru ca pentru mine, in scris, era un simplu apus de soare si desi de atatea ori am stat singur sau nu rapit si dus pe ganduri de frumusetea acelui moment , cuprins parca de o vraja , niciodata nu reusisem sa descriu ce vad si ce simt, miile de tonuri de culoare de la albul cel mai orbitor pana la negrul complet al noptii , trecand prin toata gama posibila de degradeuri , albastru , galben , ros si uneori verde – acea sclipire de verde despre care se spune ca se arata in serile senine de vara, cand nu e umbra de nor pe cer, un verde coplesitor in singuratatea lui , si despre care zic unii ca doar cei care au un anume har il pot vedea. O fulgerare scurta si intensa , un verde ametitor de uneori stai si te intrebi daca l-ai vazut cu adevarat sau e doar o inchipuire venita din infrigurarea cu care ai asteptat atata vreme clipa respectiva. Mi-e greu si totdeauna mi-a fost greu sa imi exprim gandurile, atat verbal cat si in scris , niciodata nu am fost capabil sa leg mai mult de 3 cuvinte cand vroiam sa zic ceva cu adevarat serios si in scris, vai , ma pierdeam iremediabil.Nici o sansa sa dau glas la ceea ce era in mine si preferam sa tac , sa nu zic nimic desi in mine se dadeau adevarate batalii oratorice in metafore si rime nemaivazute.Dar nici o sansa de a exprima liber ceea ce simteam, indiferent cat de mult imi doream sa gasesc acel cuvant eliberator, care sa imi dea posibilitatea de a zice, de a ma refula sau .. indiferent ce as fi vrut sa fac , nu puteam sa rostesc un singur sunet. Poate de asta imi avertizam toti cunoscutii sa nu incerce sa stea pe capul meu si sa ma traga de limba cand tac, ci sa mi se alature mie in mutenia mea pentru ca uneori riscau sa fie factorul declansator si sa fie doar biete victime nevinovate ale exploziilor mele , mai cu seama cand situatia era de asa maniera incat nu era nimic bun de spus. Unii au inteles.. altii… Mi-a fost frica tot timpul cumva de cuvantul scris , deoarece stiu cat de caustic si de  acid eram si inca sunt in viu grai , dar inca sa mai si scriu?Departe de mine aceasta ispita! Scrisesem candva ceea ce s-ar putea numi in termeni tehnici proza si socasem o generatie intreaga de juni imberbi cu duritatea voita , uneori cautata si gasita a randurilor asternute in graba si nebuneste pe hartie , intr-o viteza spulberatoare.. pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca nu mai am nimic a scrie, nimic a spune.Eram mut in mine insumi si am abandonat orice incercare de a mai scrie , desi inca mai insistau unii prieteni in noptile de vara, adunati in  jurul unor sticle de mult goale , sa nu renunt , sa incerc sa scriu.. degeaba.

   Nu mai era nimic in mine, doar pustiu si tacere. Trecusem de mult si de faza versurilor , trecusem de orice sansa acordata veleitatilor mele literare si , cu mici exceptii , nu am nici cea mai vaga idee unde au putut ajunge cele scrise atunci, ar fi fost interesant sa mai arunc o ultima privire pe ele, cu un rictus amar inainte de a le arunca definitiv la lada de gunoi a literaturii. Nu cred si nu am crezut niciodata in menirea de a scrie ceva genial , care sa fie apreciat la sute de ani de la moarte, cand tie sigur nu iti mai pasa.Si desi uneori mai simteam o zvacnire, un foc mocnit ce parea sa arda undeva in mine, nu am mai dat atentie acestui subiect si am preferat sa imi vad de lucruri mai lumesti si mai omenesti , sa ma integrez cumva discret in peisajul gri al rutinei cotidiane, mintindu-ma cumva ca trebuie sa ajung si eu sa am un serviciu, o familie, chestii uzuale despre care se zice ca te fac om in viata si in numele carora iti jertfesti cei mai frumosi ani ca la urma sa tragi linie si sa iti dai seama, pus in fata ultimei si cumplitei alternative, ca nimic nu a meritat in ultima instanta.Si ajungi sa stai si sa te intrebi la ce bun, ca un Iov si mai sarac decat cel din Biblie, fara nici un fel de lumina in fata ochilor imbatraniti si obositi de prea multe lucruri vazute.. si nu vine nici un raspuns. Cred ca am urat intotdeauna neputinta de a lega in mod coerent mai mult de cateva cuvinte, in scris sau nu si uneori stau si ma intreb ce s-ar fi ales de mine , de noi , de lumea asta daca candva, in miezul noptii sau in timpul unei certe cumplite , as fi zis ce aveam de zis sau as fi zis-o in alte cuvine. Sau in loc sa tac si sa trag din tigara, sa imi dau drumul la cuvinte… nu voi mai sti niciodata, acum, cand totul pare a se fi intamplat cu mii de ani in urma, desi poate s-a intamplat doar ieri. Sau azi. 

  

   Tot timpul am urat sau, ca sa zic mai politicos, am invidiat discret pe cei capabili sa lege cuvintele intre ele, intr-un mod inselator sau din inima, care sa poata sa uimeasca pe cei din jur cu intoarcerile elegante de fraza, sa fure urechile si inima ascultatorilor, sau sa isi exprime in scris ideile.Eu nici macar numele tuturor culorilor nu il stiam, habar nu aveam si nici acum nu stiu ce e aia carmin sau ce culoare are ametistul, cum sa surprind eu atunci emotia si frumusetea ultima a unor momente atat de dragi mie, cand imi lipsea complet bagajul care se presupune ca ar trebui sa il ai oricand la indemana? Cand deschideam gura mi se punea imediat nodul in gat si ma pomeneam brusc luat de vartejul implacabil al unui noian intreg de ganduri , de idei , de analize, de indoieli care imi blocau iremediabil orice posibilitate de a ma exprima.. iar in scris? Nu mai puteam scrie nimic, ma simteam complet handicapat.Preferam sa caut o imagine si sa o trimit, o fotografie de geniu a unui autor anonim, si sa sper ca celalalt sau cealalta sa inteleaga mesajul meu, sa extraga de acolo ceea ce mie imi era imposibil de exprimat. Rareori am reusit. Nu m-am nascut sa fiu un Demostene sau un Cicero si nici macar un Baudelaire, ca sa pot scoate si din cele mai simple cuvinte acele sentimente care te fac sa ramai purtat de ganduri si sa te trezesti visand cu ochii deschisi.Mi-a fost interzis cumva sa pot face asta. Gandeam prea mult si cand aveam ceva de zis, eram pierdut. Nici macar un  simplu jurnal cu cele mai banale sau cotidiene aspecte ale vietii nu reusisem sa tin, mi se parea imposibil de a spune ceva acolo, tinand cont ca citisem atatea jurnale ale altora si ramaneam intotdeauna surprins de modul in care reuseau sa te induca in atmosfera vietii lor, sa fii acolo langa ei, sa te uiti - invizibil spectator - in intimitatile vietilor lor. Si acum, cand ma gandesc la ce am lasat in urma, ma simt cu atata mai speriat si mai nehotarat in incercarea mea, tardiva, de a-mi orandui macar mie acest sir de intamplari. Si nefiind in stare sa port un dialog calumea, cum as putea eu sa sper sa redau in scris, sa surprind intensitatea unor clipe care inca ma strivesc cu greutatea lor, cum as putea eu sa le astern pe hartie asa incat sa inteleaga si cel ce va citi aceste randuri , de la va citi cineva vreodata, ce si cum a fost sa fie…  Mi se pare imposibil a reusi acum ce nu am reusit in atatia ani de viata si tendinta de a ma retrage, de a fugi, de abandona inainte de a incepe e din ce in ce mai puternica in mine. Va fi o lupta, cum a fost totul in aceste timpuri. Si chiar daca va fi un chin incercarea de a transpune in seci cuvinte amarul ultimilor perioade din viata mea, accept aceasta provocare. 

       Eu nu am nume. Si nici locatie. Ti-as putea fi vecin.Sa ne intalnim pe scari , sa ne salutam cu zambetul pe buze, sa schimbam amabilitati sau sa ne interesam ce a mai facut echipa de fotbal favorita.Poate eu sunt cel care te innebuneste cu lungi auditii din Wagner im miezul noptii.Nu vei sti niciodata. 

bird of pray...

Anotimpuri.. 

Nu mai sunt zori.Sau rasarit.

Apusa pentru totdeauna-i dimineata.

E o noapte lunga in asfintit

Si printre clipe ni se scurge viata..

Nu te urasc.Tu ma ignori

Doar ai in fata un nou destin.

Ai preferat asupra-mi sa cobori

Cortina unei piese in care nu-ti mai apartin…

Si anotimpuri cuvintele-mi consideri

Caci grabita esti acum sa fie dusa

Clipa de azi, cum dusa fu si cea de ieri

Cand de-al viitorului miraj tu esti sedusa..

E ..atat de rece iarna vrajbei noastre,

Nicicand nu va mai fi si o alta toamna.

Si-n vara pribegiilor sihastre,

Primavara…  nimic nu mai inseamna.

De neoprit, incet  sfarsitul vine.

Straini ne suntem pentru a cata oara?

Si nu iti  pasa daca-i rau, sau bine..

Sau cat de mult inca o sa mai doara.

21.08.2011

always watch your back

LizzArd

Dragonfly