Cred Doamne , ajuta necredintei mele , tema principala a predicii de azi a parintelui. Pentru prima oara, ma duc la slujba nemanat din spate decat de propriile mele pacate si de dorinta de a ma impaca cu acel Dumnezeu pe care l-am ignorat , respins si urat mult prea mult timp.Dupa o mica gafa izvoarata din necunoastere, am iesit impartasit, mai luminat si mai linistit, dar cu sufletul mai trist , mai apropiat  , atat cat de linistit poate fi el , dar constient ca , cumva, sunt totusi pe o cale mai buna. Constient de ce a zis parintele , ca numai cand ajungem pe ultima treapta a neputintei ne dam seama ca totusi exista credinta, ca numai cand ni se pare ca nu mai avem iesire ne reintoarcem la Dumnezeu. Si am ramas cumva suprins de trista ironie a sortii care a facut ca tocmai azi , sa se vorbeasca de "Cred Doamne, ajuta necredintei mele" , versetul cu care m-am batut atatia ani in piept..desi poate era vorba de un act ratat , de o actiune inconstienta.. de un dor. Nelamurit fiind daca este de vorba de "ajuta necredintei mele" sau " ajuta neputintei mele" , intors acasa am cautat pe net si am gasit o scriere a lui Nicu Steinhardt , al carui Jurnal l-am citit de atatea zeci de ori , de fiecare data mai mirat si mai suprins.Si am  gasit scrierea de aici , care mi se pare atat de frumoasa si de simpla, clara in lamuririle pe care le caut de ceva vreme incoace ...

   Probabil ca am sa mai am momente de cotitutira , de indoiala , de deznadejde , stiind ce simt si in ce situatie sunt. Nu pot sa zic decat "Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda!"  dar ma simt mai aproape ca niciodata de ceea ce imi doresc.

365